Poliţist “dejectiv”

Posted: Ianuarie 11, 2010 in hardcore cultura

Cred că am auzit mai întâi CTP-ul vorbind despre filmul ăsta. Apoi a început să ia premii. Un Certain Regard la Cannes, un premiu la care România pare deja abonată, dacă nu cumva e o distincţie care se dă la o grămadă de filme de aceeaşi categorie. L-am căutat la cinema, dar nu l-am găsit. Pe urmă mi-a spus de el un prieten din Canada, că cică e filmat în Vaslui, de unde e el, şi a putut să vadă din nou toată dezolarea din oraşul ăla de amărăşteni. Cică, trebuie să-l văd. Aşa că n-am avut ce face şi a trebuit să-l dau jos. Dar tot degeaba. Nu cred că am rezistat mai mult de un sfert de oră de contorsionări imposibile pe canapeaua mea de convalescenţă de sindrom post-demisie traumatică, privind la caracterul tern şi inform al acestui film fără acţiune, cu dialoguri insipide şi irelevante pentru firul naraţiunii, cu cadre care ar jigni până şi cel mai handicapat simţ estetic, cu scenariu care ar fi putut încape pe o pagină de caiet dictando, restul urmând să fie completat cu umplutură menită să întindă această peltea a lui Ciprian Porumboiu pe parcursul a aproape două ore de tortură. Pentru că l-am văzut până la urmă pe HBO. Dumnezeule, ce tâmpenie!

Eu nu sunt cineast, nu am niciun fel de studii de specialitate, n-am citit niciun fel de cărţi. Nu sunt scriitor, sau, mă rog, nu unul consacrat, n-am niciun fel de studii filologice, iar gramatica nu mă dă afară din casă, dar, scriind de la şapte ani, proză, şi de felul meu un mare povestitor încă de la creşă, prin încercări repetate am ajuns la un fel de principii de compoziţie care sunt menite să îmbunătăţească aspectul estetic al unei naraţiuni. Unul dintre aceste principii se referă la eludare. Eludarea omite precizarea sau redarea unor anumite apecte care dăunează uniformităţii compoziţiei. De exemplu, nu ne interesează câţi soldaţi are Imperiul în Războiul Stelelor şi nici de ce raza laser a săbiilor Jedi nu străpunge atmosfera, ci se opreşte la aproximativ un metru de plăsele, reproducând un comportament nemaivăzut al luminii. Asta este, taci şi înghite.

Când e vorba despre firul naraţiunii, luând aici caracterul ridicol de neîndemânatic al scenariului Poliţistului adjectiv, redarea unei conversaţii la telefon, de genul: „Salut, ce faci… să ne vedem într-o jumătate de oră. Bine, o oră. La barul din colţ. Bine – după care urmează întâlnirea, nu se face. Dă ce? Pentru că reprezintă un timp mort. Conversaţia aceasta irelevantă pentru firul acţiunii, inestetică din punct de vedere al limbajului, pentru că e vorbă goală, nu interesează pe nimeni. E în plus şi într-o naraţiune cursivă face parte din procesul de eludare. Se sare direct la întâlnire. Cum au ajuns să se întâlnească, nu ne interesează, pentru că e timp mort.

Iar „Poliţist adjectiv” e plin de timpi morţi. Pentru că, practic, nu se întâmplă nimic. „Poliţistul adjectiv” păşeşte agale pe stradă. „Poliţistul adjectiv” mănâncă, că doar n-o sta nemâncat ditamai filmul, că nu e omeneşte posibil. Aşa că trebuie să-l arate că mănâncă. Şi nu oricum. Ci de două ori, câte cinci minute în şir. Mâncal-ar tata, cum bagă el lingura în gură şi înghite din ciorba aia chioară dă barabule. Şi p’ormă, „Poliţistul adjectiv” e în misiune. Şi când e el în misiune, nu stă, ci se deplasează, din punctul A în punctul B. Şi din punctul B se întoarce în punctul A. Iar pentru că pe strazile alea cu garduri dă lemn şi case triste cu ziduri cenusii nu mai e nici dracu’, tragem nişte cadre largi cu „poliţistul adjectiv” singur cuc într-un peisaj fără nicio valoare estetică, incolor, inodor şi, cum se putea altfel, insipid.

Pentru că nu doar scenariul acestui film este un mare şi lat timp mort, dar şi maniera regizorală a lui Porumboiu trăzneşte a cadavru. Pentru că în regie, după părerea mea, acest principiu al eludării este la fel de valabil. Dom’le, nu filmăm ceea ce nu are valoare estetică, sau nu e relevant pentru firul acţiunii. Iar „poliţistul adjectiv”, cu bugii lui turceşti care-l fac să pară crăcănat şi pufoaica lui dă piele întoarsă, în mijlocul unei promenade de periferie de Vaslui muncitoresc în şomaj tehnic, n-are nicio valoare estetică. Iar dacă unii ar spune că e vorba de o prezentare a universului deprimant în care „poliţistul adjectiv” îşi duce existenţa… AIUREA. În artă şi urâtul trebuie să fie estetic. Aşa cum se întâmplă cu cei doi boşorogi dezgustători cu pielea atârnându-le pe schelet, încălecaţi şi dându-şi limbi într-un tablou de Goya. Sau cu „Pluta meduzei” înţesată de cadavre şi resturile unui dejun canibal. „Poliţistul adjectiv” însă… nu. Nu.

Dar, ca să nu luăm toată acadeaua din mâna bebelaşului, „Poliţist adjectiv” este totuşi un film pe durata a vreo cinci minute. Mai întâi acolo unde redă caracterul inept al Academiei Române pentru care de acum „nicio/niciun” e adjectiv pronominal şi se scrie împreună, şi apoi la final, când un chestor ireal de filozof se foloseşte de aşa numita „maieutică” pentru a legitima din punct de vedere moral săltarea minorului trăgător de THC. Cinci minute am zis. Nu mai mult. Ceea ce nu e de ajuns nici pentru un scurt metraj, dar’mite pentru ditamai maratonul cinematografic. Şi acesta este şi motivul pentru care Porumboiu a umplut acest film de timpi morţi, pentru că în lipsă totală de inspiraţie, cu un subiect subţirel, cu un cadru fizic fără nicio sclipire estetică, ce altceva putea să ofere turmei de critici francezi plictisiţi de viaţă, pentru care maniera stângace de a face film a regizorului român de ani 2000 constitue un soi de exotism irezistibil, care-i face să ejaculeze instantaneu câte un „certain regard”.

Şi eu care credeam că Mungiu e un dezastru.

Comentarii
  1. touretul spune:

    He, he, he! Nostalgia este filmul lui Tarkovski pe care nu am putut sa-l vad, tocmai pentru ca era prea lent. Acolo insa nu existau timpi morti. Dialogurile, uneori monologurile, prezentate acolo erau relevante pentru actiunea filmului, nu insa probabil si pentru mine. Cu totul altfel stau lucrurile cu Stalker. Exemplul tau nu se potriveste cu Politist adjectiv. Nu exista in acest caz termeni de comparatie. Recomandarea sarcastica a publicitatii este iarasi nepotrivita, desi, din punct de vedere al tehnicii regizorale, in multe clipuri publicitare am vazut mai multa meserie, mai multa perspectiva, mai multa miscare de camera, decat in acest limitat si neinspirat Politist adjectiv. Sa auzim numai de bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s