Arhivă pentru martie, 2010

Căutăm… mare cârnat

Posted: martie 14, 2010 in categoria "tatulici"

Tatulici. WHAT A JOKE! Cel mai plat și mai lipsit de talent, inspirație și ce mai vreți voi, realizator tv, calitate care l-a transformat într-un adevărat guru al Realității TV, a trântit o emisiune duminică în care, sub titulatura “ Căutăm oameni mari”, a pornit o discuție pe teme absconse pentru mine, dar trăsnind de la o poștă a elevație și spirit umanist, cu niște trahanache de prin administrațiile locale, după câte mi-am dat seama în cele 185 de secunde cât am urmărit emisiunea. Deajuns însă pentru al surprinde lățit pe ecran, în toată splendoarea sa de baron local cu greutate și țesut adipos bine reprezentat, pe nimeni altul decât Marian Oprișan, stăpânul peste cei mai rupți în cur amărășteni din fundul Moldovei care e Vrancea, și probabil cel mai mare om găsit de Tatulici, mișunând ca un șoarece prin curtea Realității TV. Și, întradevăr, mare om văzutam! Atât de mare încât cantitatea de rahat mâncat în unitatea de timp de către acest stâlp al social-democrației moldovenești – cea mai de soi din câte se cunosc – căpăta proporții megalomanice.

Cu talentul său de realizator tv menit să inducă somnul, probabil pentru a nu dezechilibra studioul cu grămada de bălegar produsă de Oprișan, Tatulici l-a plasat în partea cealaltă pe nimeni altul decât vajnicul primar al Aradului, Falcă, zis Falcă, rămas în istorie drept unul dintre marii absenți din distripuția producției hollywoodiene Fălci, în care a fost cât pe ce să obțină rolul rechinului. Iar Falcă, înarmat cu cravata… mov, dorind probabil să fie în acord cu scrânteala căpitanului său Chiorâș Chiondorâș și dând-o în bară lamentabil, etala cel mai malițios zâmbet posibil și-și zicea în sinea lui, în timp ce cufureala orală a lui Oprișan atingea debite record de demagogie pe teme constructive și absolut civice: Hai, mă,  Mareane, dă-te dreacu! Da’ ce bine le zici, frate, cu astea… temele europene și alea, alea. M-ai lăsat paf! Să știi că am să te menționez căpitanului, și-am să te propun pentru o poziție importantă în aripa independentă a partidului nostru de găozari de la putere, unde o să poți să sugi și mătăluță un salam, așa, mai gros, ca și noi ceilalți. Și-o să mănânci căcat în slujba Statului, ce naiba! Mai mare păcatul să se irosească așa o capacitate ca tine în FUNDUL MOLDOVEI! Zău așa”.

Reclame

Cum întâmplarea face ca televiziunea poporului, OTV, să se afle la mine între Cartoons Network și Mini Max, imediat după Nikelodeon, zapând printre canale am dat într-una din zilele astea peste premierul Bo-Bo-Boc la DD ‘n D, explicând el cum se face cu criza și măsurile beton prin care cabinetul său va construi orizontul luminos al acestei țări în paragină. N-am stat să ascult tâmpeniile lui, dar după vreo două ore, sau poate trei, pe la miezul nopții, am mai făcut un tur de circuit peste canale și l-am regăsit pe Bo-Bo-Boc în aceeași garsonieră OTV, secondat de DDD, de data aceasta cu amintiri din tinerețea lui de școler eminent. Și mi-am zis… WOW! Ce grozăvie! Să fii redus la statutul de agent de PR, ținând spatele pentru toate rahaturile alea din Guvernul strunit din umbră de mariner, luând-o și prin dos și prin gură de la tot poporul care a ajuns la sapă de lemn. Și să mai faci și așa o treabă de toată jena, după cum s-a văzut două zile mai târziu, când Bo-Bo-Boc-ul a dat față cu reacțiunea sindicaliștilor care n-au prea fost încântați de planul lui de redresare a economiei până în 2030. HAHAHAHA!

Nu s-ar putea spune, însă, că nu are curaj. Vorba aia! Mică, dar ! I-aș propune ,totuși, mai multă precauție. Că doar a văzut toată lumea ce-a pățit Berlusconul.

Get your Gun

Posted: martie 11, 2010 in categoria criminală

O organizație, sau un grup de organizații cu părul pe moațe au lansat rezultatele unui studiu fâșneț privind prezența violenței în programele de televiziune. Așa se face că, întâmplător ori nu, emisiunea lui Badea, În Gura Presei, a fost desemnată drept cea mai violentă emisiune de divertisment de televiziune, urmată la destul de mare distanță de DD ‘n D, care a cucerit însă titlul de cel mai violent program de dezbateri, probabil ca rezultat al obonării la acesta a președintelui mariner și a marotei sale, premierul Bo-Bo-Boc.

Despre DD ’n D nu pot să spun mare lucru, pentru că nu urmăresc tâmpeniile lui maratonice care se întind dincolo de miezul nopții, cu atât mai puțin demagogia marinerului și a Bo-Bo-Boc-ului său. În Gura Presei însă și-a făcut obiceiul de a-mi asigura un somn liniștit peste noapte, în care mă scufund cu mulțumirea că găozarul de partid a mai fost plesnit odată peste dinți cu una bucată bine țintită – excepție face partidul fantomă al lui Felix Motanul, că doar n-o trage Badea în stăpânul său – iar parașutele mediatice, recte divele, au fost dezvăluite în fața lumii drept ceea ce sunt în realitate, și anume o mare grămadă pestilențială de bălegar.

Acestea fiind spuse, ar urma să ne concentrăm acum asupra acestei așa zise violențe, încercând să înțelegem ce vrea să spună studiul fâșneț al organizațiilor crețe mai sus amintite. În ceea ce privește emisiunea lui Badea, dat fiind faptul că aceasta constă în filmarea unui gagiu care vorbește singur în fața unei camere de luat vederi, se poate presupune că violența incriminată nu e de natură fizică. Adică, nimeni nu e luat la pumni în direct, iar masochismul prezentatorului nevoit să vorbească despre târfele de partid și celelalte târfe, în curul gol, n-a atins încă pragul automutilării. În consecință, fără îndoială, este vorba despre violență verbală. Această violență verbală nu atinge însă pragul proferării de imprecații, cuvinte obscene, insulte calomniatoare, pentru că, altminteri, realizatorul emisiunii ar fi îngropat sub un morman de procese și amenzi CNA care ar răpi emisiunii profitabilitatea cu care se laudă atâta.

Dar ce prag atinge? Păi, anume cel care împiedică autoritatea instituită și moravurile practicate să se culce liniștite pe o ureche, pentru că oricâtă corupție, stridență și vulgaritate ar manifesta, știu că nu vor fi tratate niciodată decât cu deferență și politețe.

Poartă-te frumos cu mine, pentru că sunt o târfă” era titlul unui material editorial dintr-o revistă pornografică. Acesta este idealul pe care dorește să-l atingă orice autoritate discreționară, și nu mă refer aici la presupusele tendințe dictatoriale ale lui Chiorâș Chiondorâș, sau la modul arbitrar în care înțelege să conducă administrația Bo-Bo-Boc, ci la întregul sistem de încrădire a libertăților individuale  cu păstrarea aparențele, prin care globalizarea, corporațiile multinaționale, sistemele financiare, dictatura societății de consum încearcă să îngenuncheze omul și să-l transforme într-o vită docilă care se mulțumește să vegeteze în staul și să rumege nutreț, lăsându-se mulsă. Violența este ultimul obstacol pe care autoritatea, fie ea politică, economică ori RELIGIOASĂ – să n-o uităm pe aceasta, cu tropismul ei către căință și umilință, trebuie să-l depășească întru realizarea dominației totale. Și pentru ca lovitura de târfă să fie și mai completă, împotriva ei este invocată protecția copilului, care ce dracu’ face el la televizor la unsprezece noaptea?

Acestea fiind spuse, vom evoca minunatele vremuri ale anilor ‘90 când violența era cool și prezentă în programele de televiziune la ore de prime time, remarcând vorbele poetului:

„Pseudo-morals work real well

On the talk-shows of the week.

Selectiv judgements, good guy badgets

Don’t mean a FUCK to me”.

Din start vreau să declar sus și tare faptul că nu sunt antisemit. Deși cred că un stat autointitulat Israel în mijlocul lumii musulmane nu avea ce să caute, doar pentru că într-o carte scrie că acolo a trăit cândva poporul evreu. De asemenea, cred că e o mare nenorocire faptul că întreaga cultură occidentală poartă amprenta moștenirii cultural-religioase iudeo-creștine, pe care personal o consider un rezervor de perversiune bazată pe umilință, culpabilizare și negarea naturii propriu umane.

 

Acestea fiind spuse, trebuie să recunosc faptul că frații Coen sunt doi dintre creatorii mei preferați în domeniul cinematografiei. Iar de la No Country for Old Men, incluzând și acest titlu, care cred că în mare măsură nu a fost înțeles de multă lume și de aceea a primit critici negative în ciuda Oscarului cucerit, creația lor s-a rafinat în mare măsură, făcând filmele lor mult mai greu de… poate nu înțeles ci… să spunem, identificat.

 

Acesta este și cazul lui A Serious Man, un film pe care a trebuit să-l vizionez de două ori pentru că nu eram sigur ce vrea să spună, dincolo de drama personajelor implicate –  pentru că acest film este o dramă, în ciuda accentelor comice extrem de subtile, care încadrează filmul, dacă e să-l privim ca pe o comedie, ceea ce nu ar fi complet greșit, într-o categorie mai apropiată de Burn After Reading decât de, să zicem, Big Lebowski,.

 

Și, ca să lămurim introducerea cu antisemitismul, trebuie spus că acest film este unul absolut evreiesc. Adică, nu doar că e făcut de regizori și scenariști evrei, recte frații Coen, finanțat probabil de evrei, cu actori evrei, ci e efectiv un film cu evrei, evrei-evrei, ortodocși – sau aproape ortodocși, dacă mă gândesc mai bine – trăind pe la mijlocul anilor ’60 ca o comunitate ermetică, restrânsă la spațiul cuprins între haleala cușer și rabinul atotputernic și a-toate-știutor, pentru care întreg restul lumii este goj. Practic, nu cred că există vreun personaj neevreu în tot filmul și deci vreun actor neevreu. E ca un film cu negrii al lui Spike Lee, doar că în acest caz negrii sunt evrei.

 

Bun, deci este un film evreiesc. De ce evreiesc? Din spirit sectar? Mă îndoiesc. Filmul începe cu o istorioară evreiască despre muierea ranchiunoasă a unui evreu care, convinsă fiind că oaspetele lor din miez de noapte este un strigoi, îi înfige cuțitul în piept și, azvârlindu-l pe ușă afară, îi urează: „Binecuvântat fie Dumnezeul nostru. Cale sprâncenată spre Iad”. Fapt ce oferă prilejul oaspetului să-l întrebe pe soțul pașnic și pasiv precum Iosif din Biblie, cine este oare cu adevărat posedat? După ce am urmărit filmul care are ca eveniment central un divorț în care bărbatul, educat de cultură în spiritul că niciodată nu poate manifesta destulă delicatețe în relația cu consoarta, doar ca să descopere subit că acest precept nu se aplică și femeii, care în momente critice dovedește cea mai brutală meschinărie în slujirea interesului personal – temă preluată din Burn After Reading, ceea ce mă duce cu gândul experiențe asemănătoare recente în viața unuia dintre frații Coen – mi-am spus că acesta este un film care are ca temă centrală viața în compania femeii și vicisitudinile ei.

 

Bine, dar atunci, de ce totul evreiesc? Pentru că femeile evreice sunt prin excelență diabolice, sleindu-și de energie vitală bărbații, motiv pentru care evreii sunt așa un neam de smiorcăiți, viziune pe care zadarnic a încercat să o șteargă Quentin Tarantino în noul său film de corectitudine politică, Inglourious Basterds, urmare a celuilat din aceeași tagmă, Kill Bill? Mmmmmmmm. Poate. Dar e mai mult decât atât.

 

A Serious Man este un film antisemit. Binecuvântat fie Dumnezeul nostru. Cale sprâncenată spre Iad” se regăsește în atitudinea personajului care, subit fiind atins de dorința de a-și ajuta aproapele, recunoaște că nu-l interesează de fapt cei de pe partea cealaltă a străzii, pentru că aceștia sunt goj, adică păgâni, de altă religie decât iudaismul. Transpare în atitudinea „cui îi pasă” a rabinului senior atunci când e întrebat de soarta goj-ului din povestirea lui fără sens.

 

Același personaj trăiește din plin mania persecuției a evreului cu visele populate de fantasme despre vecinul care îl urăște pentru că e semit și vrea să-l ucidă, vecin, de altfel, un american sadea care își ia copilul de la școală ca să omoare animale nevinovate împreună cu tac’su. “Amantul” nevestei, a cărui habotnicie cere un divorț ritualic, pentru ca el să o poată lua în căsătorie pe minunată în acord cu legea Domnului Dumnezeu, binecuvântat fie-I numele, nu este împiedicat de spiritul credinței să-i submineze poziția la locul de muncă prin scrisori fictive, calomniatoare. Rabinul, fie el tânăr ori senior, nu este decât un rezervor nesfârșit de vorbe goale. Excepție face bătrânul care refuză contactul cu ceilalți și care nu se obosește să citeze din Torah în fața adolescentului de acum bărbat, ci din Jefferson’s Airplain.

 

Însăși religia iudaică este pusă la zidul satirei, prin revelarea crudului adevăr despre esența acesteia, cu prilejul morții detestabilului amant care, dus fiind în lumea de dincolo nu se află, așa cum spune rabinul, în Rai, cum cred cei slabi, adică goj, nici în vreun tărâm unde se servește întru veșnicie “lapte cu fursecuri”. Dar unde se află? Păi, la țâța lui Avram – Avram’s bosom – reprezentând cea mai jalnică viziune a lumii de dincolo închipuită vreodată, mai jalnică chiar decât Raiul lui Dumnezeu unde, după o viață întreagă de suferințe, sufletul se trezește într-un cor madrigal, înălțând imnuri de slavă Domnului, până la sfântu’ așteaptă. ȚÂȚA LUI AVRAM. Aproape destul ca să-i fericești pe musulmani, care cel puțin se aleg cu 40 de fecioare – deci 80 de țâțe și toate performante, nu fleșcăite și păroase ca a lui Avram – și să le înțelegi ura pentru poporul lui YHWH.

 

În aceeași categorie să încadrează și surprinderea unuia dintre oficianții sinagogii care, copleșit de greutatea sulului Torah-ei, scapă un “Isuse Cristoase”. Sau Bar Mitzvah-ul unde tânărul cu vocea în schimbare rage și lălăie din textul sacru, în timp ce audiența este trăsnită cu revelații copleșitoare. N-am întâlnit așa ceva, adică o satiră usturătoare la adresa autovictimizatului prin excelență, și nu mă refer aici la femeie, ci la cealălalt, evreul, decât poate la Larry David, la rândul său evreu, în Seinfeld și Curb Your Entusiasm.

 

Filmul fraților Coen este însă mai mult decât atât, încă odată în plus. E o dramă satirică și o comedie dramatică în același timp. E viziunea asupra modului în care conflictele meschine pălesc în fața realității pericolului iminent, absolut. E un film sfâșietor, care îți desenează un zâmbet discret pe buze. E o creație de înaltă subtilitate, al cărei conținut nici vorbă să fie cuprinsă în această, lungă de altfel, recenzie.

 

De aceea, înainte de a așterne aceste rânduri am dorit să consult și alte opinii, care, surprinzător, s-au coagulat în jurul “pisicii lui Schrodinger”, care apare ce-i drept în film, dar abia schițat. Ceea ce m-a trimis la lectularea mai întâi a unor texte aproape ermetice despre fizica cuantică, interpretarea Copenhaga și superpoziția cuantică. În linii mari, este vorba despre combinarea tuturor stărilor cuantice ale unui sistem, care nu se stabilizează decât exact în momentul în care are loc măsurătoarea cuantică. Ați înțeles?

 

E vorba de revoluționara teorie conform căreia observația modifică în termeni radicali rezultatele experimentului, ceea ce ar face ca orice rezultat al cercetării să fie alterat de subiectul care o realizează și care îl influențează și poate chiar îl determină în mod direct. Pisica lui Schrodinger este o aplicare a acestui principiu al mecanicii cuantice la un nivel macro al universului, pentru a evidenția caracterul său paradoxal. Ce legătură are asta cu filmul fraților Coen? Păi apare în el și dacă deține un loc important în construcția narațiunii e pentru mine în acest moment greu de spus. Deocamdată, înclin să cred că nu, dat fiind faptul că problematica “pisicii lui Schrodinger” este expusă și expediată în mod lapidar. Pot să văd însă că acest principiu – al “pisicii lui Schrodinger” – apare aplicat în No Country for Old Men într-un moment pe care mulți nu l-au înțeles și au desființat filmul din cauza lui, pe care aș dori să vă las pe domniile voastre să-l identificați.

 

În concluzie, A Serious Man e un film foarte bun, cu actori excelenți, necunoscuți sau cvasi-necunoscuți, care însă nu apare astfel de la prima vizionare. E un film care poate crește în sufletul publicului în timp, dacă acesta are sensibilitatea și răbdarea necesară.

 

Mda… În mod evident, regimul de perpetuare, proliferare și promovare a tot ceea ce e meschin, fals și mediocru în această țară transcede fieful putred al politichiei și intoxică aproape toate domeniile, de la cel economic, până la cel cultural.

Exista o singură emisiune pe la aceste posturi de știri care putea fi urmărită fără strângerea de inimă că te afli în fața unui nou exercițiu de intoxicare informațională deliberată, ori de publicitate pentru vreun politruc idiot în căutare de rating și electorat, care reușea să îmbine profesionalismul cu un gust moderat pentru știrea cool, mai de divertisment, dar care dădea un soi de strălucire unui domeniu care în mod normal ar putea părea mai degrabă anost. E vorba despre emisiunea lui Moise Guran de la Antena 3, Bizzbazar.

Ei bine, s-a dus dracului! După vreo săptămână în care deschideam televizorul la ora 19, pe Antena 3, și nu găseam ce trebuia, m-am trezit cu Guran pe la ora 4 într-o emisiune absconsă de stat pe culoar și “ hai să-i întrebăm pe găozarii din partide despre ce și cum”, sau ceva de genul asta. ÎNGROZITOR! În primul rând pentru că l-au pus să întrebe politrucii, de parcă ăștia ar avea ceva inteligent și relevant de spus și în al doilea rând, pentru că au distrus, așa cum am spus, singura emisiune profesionistă de la aceste televiziuni de pseudo-știri care păstra încă un respect sănătos pentru ceea ce același post de televiziune a transformat într-un obiect de batjocură, și anume deontologia profesională.

Și de ce? Păi, pentru ca în intervalul de maximă audiență, întins de la ora 19 încolo, să avem cinci ditamai ore de mâncat căcat cu tonomate și găozari de la partid.

Scenariul e după cum urmează. De la ora 19…

– Bună seara! Sunt Greaca… Dana Greaca și-i am alături pe tolomacul, pardon, tonomatul Ciufutacu și analistul militar care nu apare la alte televiziuni și în general nicăieri altundeva… Am uitat, dragă, cum te cheamă, dar să nu te superi, că mă prind până la sfârșit….Iar invitatul din această seară, acest Ace Ventura al filozofiei politice dâmbovițene, poetul nepereche, găozar la gazeta de porc, ăsta… Alcibiade…ăăăăăă… supranumit bolnavul fericit… ăăăă… Cum îți zice, drăguță? Așa! Domnul WC!

Deci, domnu’ WC, nu credeți că președintelui mariner ar trebui să-i fie suspendat mandatul, având în vedere că se zvonește că ar fi bolnav atât la cap cât și la coadă. Și să nu uităm, peștele de la cap se impute. Cât despre coadă… Ce să mai vorbim! Doar zambilica trăznește mai nasol.

Acum, domnul WC: La proră și la pupă, doamna Grea… ca, dacă e să păstrăm domeniile. Și să nu uităm de cord. Așa cum bine spune poetul: “Inima rău mă doare la pupă/ Soldatul aruncă jeturi de supă”. Ce se întâmplă? Păi, e foarte bine că m-ați invitat pe mine să discutăm această chestiune, căci nimeni nu recunoaște mai repede un bolnav decât un altul și mai bolnav. Ce mai tura-vura! Că doar am dat nas în nas pe culoarele Spitalului 9…. s.a.m.d.

Apoi, de la orele 20, Gabi Fiara:

– Mă aflu aici, stimați telespectatori, alătură de Năstase. Cum mai merge tenisul, domnule Năstase?

– Nu! Nu Nastazi! Năstase, de la PSD!

– Aaaaaaaa! Bombonel Năstase! Dar ce faceți aici? Vă credeam expirat!

– Păi, nu v-a spus motanul Felix… că vin să vorbesc despre principiile social-democrate și alea, alea…?

…s.a.m.d.

Apoi ceva mai pe la 21: 30…

– Bună seara, sunt Gângurâdea, și mă aflu alături de tolomacul, pardon, tonomacul… tonomatul Ciu…futacu, care n-a găsit ieșirea și a rămas până s-a înserat în televiziune, așa că l-am adus aici, pentru că îi e frică să meargă singur acasă, pe întuneric. Alături de el, vechea noastră cunoștință, Vali Stan și Bran și Apple, ăăăăăăăă, laptopul domniei sale, de care nu se desparte nici când stă pe budă, pentru că, de… și atunci se poate înregistra un prețios fail audio. Plus că domnia sa mai și cântă în baie. Da! Și ultimul, dar nu în ultimul rând, prietenul nostru dintr-a treia, bade Mircea, fost bade Guard, în prezet în-guristul presei, aici la televiziunea noastră de tonomate, care a venit mai repede și n-am vrut să-l lăsam se stea în ploaie, până eliberăm noi studioul pentru emisiunea lui.

Deci, fraților! Ziceți ceva de porc despre mariner, că eu nu mai pot… s.a.m.d.

După care urmează În-guristul presei, care e el simpatic, până când începe să spună cât de nasoale sunt ziarele alea, în afară de Jurnalul Național care e tot numai înaltă definiție jurnalistică și parfum de iasomnie.

Cinci ore, doamnelor și domnilor! Cinci ore de găozăreală și tonomate, pentru care l-au retrogradat pe bietul Guran și l-au trimis la ora patru, unde nu-l vede și nu-l aude nimeni! Nimeni în afară de bunăciunea aia de Paula. Și el o vede pe ea și se mai consolează.

Academia Vântu

Posted: martie 4, 2010 in categoria "intestinul gros"

După ce și-a împlinit visul îngropării Cotidianului, însărcinându-l pe fățarnicul Nistorescu cu decimarea “găștii de la Cațavencu”, țeparul numărul 1 al României, nimeni altul decât cel care împarte cu președintele mariner conotațiile intestinale ale numelui, a despicat însăși Academia în două. Grupul condus de Toma s-a îndreptat către alte zări, ce nu vor fi niciodată senine, iar cel al lui Bușcu a rămas să acopere grămada de rahat pe care patronul cu numele sugerând ÎMPUȚICIUNEA o răspândește peste tot pe unde își face simțită prezența.

Din nou, o adevărată lovitură de târfă, magistral executată de mustăcios. Adică, a scăpat de dizidenți, și pe cei care au rămas, i-a pus să mănânce rahat în contul salvării aparențelor.

Mai minunate decât această manevră sunt însă declarațiile unicului infirm al României care va rămâne neimpozitat de Mazeta Finanțelor. Astfel, ÎMPUȚICIUNEA și-a exprimat mai întâi “mâhnirea”, apoi a făcut afirmații despre  “nivelul domnilor” –  dintre care cel puțin unul nu poate fi contestat, fiind fondator al săptămânalului, aparținând deci perioadei sale de glorie –  după care și-a exprimat viziunea sa despre natura Academiei. „Academia Caţavencu era o revistă de umor, eu o cumpăram pentru că îmi plăcea. A devenit extrem de încrâncenată…”. Ooooooooooo! Încrâncenată? Da’ dă ce? Nu e frumoasă și minunată țara în care trăim, împărțită între marinerul ahtiat de putere și mogulii de presă ahtiați de bani? Academia Cațavencu era o revistă de umor? Ei, atunci ar trebui să includă și materiale editoriale semnate ȚEPAR, afirmațiile acestuia fiind cum nu se poate mai umoristice.

Așa stând lucrurile, având în vedere viziunea șefului, precum și apetența publicului valah pentru un anumit gen de glumă, ne putem aștepta de acum la o nouă față a Academiei Cațavencu, retușată de includerea în echipa editorială a lui Țociu și Palade, Garcea, Dan Negru, Buzuca și papagalul ei, Pepe – al căror umor, deși involuntar, e de cea mai înaltă calitate, asistentul Zânei Surprizelor , al cărui nume îmi scapă, plus toată gașca de la Stand up Café de la HBO, care excelează printr-un umor cu reale proprietăți depresive.

Severvilism

Posted: martie 2, 2010 in categoria "intestinul gros"

Dan Șelaru a adus în discuție pe blogul său termenul „băsescianism”, scos din pălărie într-un acces extrem de grav de servilism lingușitor-libidinos de către Sever Voinescu, noul trubadur al vajnicului conducător al zilelor noastre. Am postat acolo un comentariu în care am încercat să fiu cât mai elevat cu putință în descrierea tiparului în care se încadrează comportamentul slugarnic al personajului mai sus amintit. Comentariul a fost retras de către administratorul blogului pe motiv de exprimare injurioasă la adresa șefului Statului. Ceea ce în opinia mea nu era cazul. De aceea am să descriu aici, unde eu sunt DUMNEZEU, reproducând integral termenii esențiali, despre ce era vorba.

Prin urmare, dincolo de mostra cu totul scârboasă de servilism libidinos a lui Sever Voinescu, alegerea termenului „băsescianism” este cum nu se poate mai nefericită, atâta timp cât numele șefului Statului pare a fi etimologic derivat din denumirea populară a flatulenței intestinale, ceea ce face demersul slugarnicului devot nu doar dezgustător din puct de vedere moral, dar și ridicol prin formă, aducând celui la pulpana căruia se gudură mai degrabă deservicii. Plus un miros urât.