Arhivă pentru Iulie, 2010

Lend of Ciois

Posted: Iulie 29, 2010 in categoria "intestinul gros"

UN BULGĂRE DE VOMĂ anunță lansarea în sfârșit a portalului ”landofchoise.ro” –  cel mai profesionist site de internet în ceea ce privește familiarizarea turistului român, ori de aiurea, cu minunățiile mirabolantei noastre patrii, doar prin bunăvoința Ministerului Turismului și a vajnicului său conducător, Nuți Undrea. L-am pus și pe blogroll, așa că check it out! Vitrina de boutique cu anunțul ”Avem Di Tăti”, mașina de neam prost pe care scrie ”Vio De La Deva” și rampa pentru invalizi fac toți banii.

Ura! Ce frumos e în România! Avem di tăti și, pentru asta, știm cui să mulțumim…

„FUCK YOU BITCH!”

Anunțuri

Bizz Bizzar

Posted: Iulie 29, 2010 in categoria găozarilor

S-a întâmplat din nou. Realizatorul singurei emisiuni de pe posturile de știri care merita urmărită, Moise Guran, a fost retrogradat de tot, din câte se pare, emisiunea sa, Bizz Bazar, neregăsindu-se nicăieri în grila de programe, cel puțin în cursul săptămânii. Și asta pentru ca scumpa noastră colegă, mâncauar tata pe ea de drăguță, Paula Rusu, să se lăbărțeze pe parcursul a două ore balșoaie, de-a lungul cărora publicul să se poată bucura de aceeași găozăreală jurnalistică, cu aceeași invitați care apar la mai toate ”tocșoaiele” de baltă care înjură stăpânirea, pe cât de vulgară pe atât de nesimțită, care nici nu se sinchisește.

Așa se face că de acum, Antena 3 are în program zilnic, nu cinci ore de explorat găoaze ”pedeliste”, marinărești și adolescent-mioape, ci opt în cap, așa cum este specificată în Codul Muncii durata unei zile de muncă în regim full time. Full time coprofagie și perversiuni anale.

Să nu mă înțelegeți greșit. Cu totul și cu totul întâmplător, tonomatele au dreptate, dat fiind că nu s-a mai întâlnit probabil niciodată în România o nesimțire și o corupție mai fățișă decât în guvernarea marinerul-parașuta. Ceea ce nu reprezintă însă circumstanțe atenuante pentru calitatea de mâncători de căcat a găozarilor de presă, și nu scuză modul în care, într-o societate privată, interesele de partid fac ca valoarea, profesionalismul și calitatea muncii – recte, Moise Guran – să fie date la o parte, ca să facă loc guristelor și tonomatelor de partid.

P.S.  Am vrut să decorez articolul cu o prezență nurlie, așa că am ”gugălit” după o poză cu Paula Rusu, și-am dat de asta. Adevărata Paula Rusu!

From When I Was Young

Posted: Iulie 27, 2010 in categoria angelica

Un prieten mi-a spus de acest film, genul de creație ieșită din tiparele șablon hollywoodiene, cu unele stângăcii tipice parcă pentru ce apare la Sundance Film Festival, pe care nu l-aș fi menționat, dacă n-aș fi dat peste tipul ăsta undeva pe la mijlocul lui, ceea ce m-a făcut să exclam în gura mare, deși eram singur între cei patru pereți ai celulei mele.

YOU HAVE TO LOVE THE MAN!


Da. E adevărat. Se întâmplă deja de ceva vreme, dar pentru că fratele meu întru breaslă, joace și rock ‘n roll, Florentin Deac, lucra acolo, încercând să mai șteargă din aliura ziarului, cea de FIȚUICĂ ȚĂRĂNEASCĂ, CRIPTO-COMUNISTĂ, SECURISTĂ, MÂNCĂTOARE DE CĂCAT ÎN SLUJBA ORICUI SE AFLĂ LA PUTERE, m-am abținut să recunosc public acest lucru.

Ei bine, nu mai e cazul, dat fiind faptul că Florentin Deac a fost dat afară de la această PUBLICAȚIE DE UZ EXTERN, DE TÂRTANI HODOROGI CRIPTO-COMUNIȘTI, NAȚIONALIȘTI DE OPERETĂ –  PLUS RUBEDENIILE ȘI PUPILELE LOR –  VÂNDUȚI AUTORITĂȚII INSTITUITE, mari ”patrioți români dintre care unii nici nu știu să scrie corect românește, ori măcar inteligibil, ca să nu mai vorbim de folositul calculatoarelor. Probabil este vorba de singurul ziar din lume al căror redactori –  DINOZAURI CU VECHI ȘTATE DE PLATĂ ÎN SOLDA REGIMULUI NEA NICU + LENUȚA, PRESTATORI LA STEAUA ROȘIE, CARE N-AU MAI IEȘIT DIN REDACȚIE DE 20 DE ANI – folosesc mașini de scris de la 1907, toamna, ori mâzgălesc pe hârtie, cu creionul muiat în gură, o mizerie de editorial DESPRE CE AU VĂZUT LA TELEVIZOR CU DOUĂ SERI ÎN URMĂ.

Motivele invocate ale demiterii sunt cele de natură economică. Dar noi cunoaștem realitatea. Și anume aceea că hemoroizii durdulii ai acționarilor, care stau în spațiul Primăriei cu chirie modică și încasează contracte grase de publicitate de la Primărie și Consiliul Local, nu mai suportau articolele eroului nostru, chiar și așa voalate, despre patinoarul de sute de mii de euro al lui Florea, despre contractele de publicitate ale Primăriei încheiate cu clientela băsistă, despre licitațiile de sute de mii de RON pentru amplasarea de indicatoare fără relevanță –  cum ar fi ”Atenție se Blochează”, în situația în care acest lucru a fost interzis prin hotărâre judecătorească – despre mizeria de la Energomur, care lasă acum oameni fără încălzire, după ce mirabolantul primar Florea și-a construit o campanie electorală pe seama fezabilității sistemului centralizat de termoficare, iar acum trântește de o afacere cu centrale termice furnizate de Primărie, despre creditul de 6 milioane de euro pe care ar urma să-l contracteze Primăria pentru susținerea afacerilor imobiliare ale lui Bența, despre pasajul inaugurat de trei ori în campania electorală, care este închis și acum pentru ca lumea să nu vadă că se află în paragină din cauza infiltrațiilor de apă, cauzate de lucrarea de mântuială contractată de același sclipitor întru șmenozeală, Florea, în contul construirii Mureș Mall pe un spațiu ultracentral, închiriat la o sumă modică pentru 50 de ani, nu fără ca cine trebuie să-și ia dreptul… ETC.

Am spus că mă șterg la cur cu Cuvântul Liber? Am vrut să spun că MĂ CAC PE CUVÂNTUL LIBER ȘI APOI MĂ ȘTERG LA CUR CU EL! Pe urmă citesc un editorial de-al lui Lădariu și borăsc.

Sinuciderea Mădălinei Manole

Posted: Iulie 17, 2010 in Uncategorized

Am lăsat o vreme faptele să se decanteze, am urmărit unele reacții, înainte de a scrie câteva lucruri despre ceea ce eu cred că s-a întâmplat în acest caz. Vom sări peste modul vulgar și strident în care media de consum a exploatat acest caz în goana după audiență, dar vom discuta puțin despre unele reacții relative la actul sinuciderii în general și la această sinucidere în particular.

Din start trebuie spus că sinuciderea nu este deloc un act inexplicabil. Cele mai vechi teorii filozofice, alături de studiile psihanalitice și simplul bun simț, până la urmă, ne spun că viața e suferință. Omul se naște, trăiește și moare în suferință. Ceea ce distrage atenția de la această suferință e principiul plăcerii pe care omul îl urmează întreaga sa viață. Dincolo de acesta se află aceeași suferință. Atunci când suferința contaminează de o manieră totală toate aspectele vieții, același principiu al plăcerii ne îndeamnă la curmarea ei. Însuși principiul plăcerii în sine duce la moarte, de aceea acestuia i se opune principiul realității. O ecuație complicată în a cărei explicare nu vom intra acum.

Altă concepție greșită este cea care tratează sinuciderea ca un act de curaj, ori o lașitate. Moartea voluntară nu trebuie privită nici ca un act de curaj, nici ca o lașitate, cu excepțiile de rigoare, ci ca un act de disperare. O alegere extremă într-o situație percepută ca fără ieșire.

Încetând aici cu generalitățile și revenind la acest caz particular, primul lucru care mi-a sărit în ochi, mai ales când am citit fragmente din mesajul de adio lăsat de cântăreață, a fost extraordinarul narcisism care răzbătea din el. Un narcisism ieșit din comun, rănit în mod perceput ca ireparabil, cu tente chiar meschine și vulgare, dacă e să ne gândim la aprecierile critice legate de aspectul fizic, care m-au tentat în primă fază să găsesc gestul artistei ca profund condamnabil.

Ulterior am hotărât că și acest aspect trebuie privit cu înțelegere. Narcisismul e o caracteristică a genului feminin, prin care acesta se apără, ori compensează complexele de care suferă. Un suflet vulnerabil prin conformație, ar putea genera o exacerbare a acestui narcisism. Peste acesta, dacă adăugăm succesul de care s-a bucurat artista la un moment dat în cariera sa – nu-mi ajunge spațiul să spun ce înseamnă 2 milioane de copii vându-te cu un singur album doar în România. Prin comparație, să ne gândim că Robbie Williams, star pop internațional, crăcănat la MTV toată ziulica la un moment dat, a vândut în apogeul carierei sale 4 milioane de copii la un album… ÎN TOATĂ LUMEA – o altă extraordinară investire narcisică, cu cozi la cumpărarea albumului ei și adulația maselor, putem avea o idee despre dimensiunea acestei iubiri de sine.

Și acum urmează torpilarea acestui eșafodaj fragil cu trădarea primei sale iubiri, cu divorțul de omul care a construit-o ca popstar, urmat de alunecarea vedetei de altă dată într-un cvasianonimat.

Paradoxal, iubirea de sine nu conservă existența decât până la un punct, dincolo de care aceasta se transformă într-un vehicul al morții. Ceea ce se opune acestei porniri autodistructive este iubirea față de celălat. Oameni aflați în situații extreme de disperare, sunt ținuți în viață uneori doar de grija față de ceilalți, de durerea pe care moartea lor ar pricinui-o celor dragi. Cu regret trebuie să acceptăm că iubirea de sine a Mădălinei Manole a fost mai mare decât cea pentru soțul, părinții ei, ori pentru copilul său recent născut.

Ceea ce frapează omul obișnuit este și lipsa aparentă de motive pentru un asemenea gest macabru. Casă da, masă da, familie da, nu ducea grija zilei de mâine și totuși… Chiar și aprecierile sale la adresa aspectului fizic par ridicole, Mădălina Manole, chiar și la cei 43 de ani ai săi, fiind o femeie care se bucura de o frumusețe naturală, care nu avea nevoie de retușurile atât de comune practicate de femei în vremurile noastre. Cei ce sunt nedumeriți de acest lucru, trebuie să înțeleagă însă că realitatea și reprezentarea acesteia prin percepție sunt două lucruri complet diferite. Realitatea narcisismului rănit al Mădălinei Manole de pierderea primei iubiri, de conul de umbră în care intrase cariera sa artistică au constituit pentru ea suferințe morale aflate peste puterile sale de a le suporta. Iar suferința morală este cu mult mai grea decât cea fizică, deoarece uneori nici nu-i poți găsi cauza, și ea nu dispare înghițind o pilulă.

În altă ordine de idei, moartea Mădălinei Manole reprezintă și apusul definitiv al oricărei valori artistice în popcultură, aceasta fiind înlocuită de șabloanele stereotipe ale prostituatelor mediatice crăcănate cât permite ecranul, cântănd de zor din chiloței.

Liiceanu a scris o carte. Mă rog, a scris mai multe, dar doar una de curând. Și-a făcut publicitate printr-un interviu în EVZ, pe care n-am avut răbdarea să-l parcurg decât pe sărite, acesta părându-mi-se pur formal, și lipsit de fond. De altfel, trebuie să mă recunosc un ignorant în materie de operă liiceană, pentru simplul motiv că în aparițiile sale publice, una dintre ele și la Tîrgu Mureș, n-am auzit de la el niciodată ceva demn de a fi remarcat, și deci nu m-am străduit să parcurc nimic din așa zisa operă filozofică a autorului. Ceea ce n-aș putea spune despre amicul său, Patapievici, spre exemplu.

Din câte înțeleg însă din interviu, acesta practică o filozofie a seninătății, ceea ce e firesc la volanul BMW-ului Siegfried și la cârma uneia dintre cele mai importante edituri românești, strategic situată în buricul capitalei, și deci departe de pericolul inundațiilor care tulbură viața la țară.

Ceea ce aș fi vrut să aflu însă de la autorul Liiceanu, este cum se împacă devotamentul său pentru președintele mariner cu obligația de a plăti statului peste 30% din drepturile de autor pe care le va încasa – e posibil – de pe urma cărții tocmai publicate. Probabil și această problemă este întâmpinată de filozof cu aceeași seninătate imperturbabilă, poate pentru simplul motiv că aceste drepturi de autor vor fi oricum insignifiante, și asta nu pentru că, doamne ferește, cartea ar fi proastă, ci pentru că românul oricum ”nu știe să citește”.

Așa că, ”hai sictir cu drepturile voastre de autor, pârliților, că și așa Statul nu câștigă mai nimic de pe urma scârței, scârței voastre pă hârtie”.