Liiceanu a scris o carte. Mă rog, a scris mai multe, dar doar una de curând. Și-a făcut publicitate printr-un interviu în EVZ, pe care n-am avut răbdarea să-l parcurg decât pe sărite, acesta părându-mi-se pur formal, și lipsit de fond. De altfel, trebuie să mă recunosc un ignorant în materie de operă liiceană, pentru simplul motiv că în aparițiile sale publice, una dintre ele și la Tîrgu Mureș, n-am auzit de la el niciodată ceva demn de a fi remarcat, și deci nu m-am străduit să parcurc nimic din așa zisa operă filozofică a autorului. Ceea ce n-aș putea spune despre amicul său, Patapievici, spre exemplu.
Din câte înțeleg însă din interviu, acesta practică o filozofie a seninătății, ceea ce e firesc la volanul BMW-ului Siegfried și la cârma uneia dintre cele mai importante edituri românești, strategic situată în buricul capitalei, și deci departe de pericolul inundațiilor care tulbură viața la țară.
Ceea ce aș fi vrut să aflu însă de la autorul Liiceanu, este cum se împacă devotamentul său pentru președintele mariner cu obligația de a plăti statului peste 30% din drepturile de autor pe care le va încasa – e posibil – de pe urma cărții tocmai publicate. Probabil și această problemă este întâmpinată de filozof cu aceeași seninătate imperturbabilă, poate pentru simplul motiv că aceste drepturi de autor vor fi oricum insignifiante, și asta nu pentru că, doamne ferește, cartea ar fi proastă, ci pentru că românul oricum ”nu știe să citește”.
Așa că, ”hai sictir cu drepturile voastre de autor, pârliților, că și așa Statul nu câștigă mai nimic de pe urma scârței, scârței voastre pă hârtie”.
un bulgăre de vomă 
