Sinuciderea Mădălinei Manole

Posted: Iulie 17, 2010 in Uncategorized

Am lăsat o vreme faptele să se decanteze, am urmărit unele reacții, înainte de a scrie câteva lucruri despre ceea ce eu cred că s-a întâmplat în acest caz. Vom sări peste modul vulgar și strident în care media de consum a exploatat acest caz în goana după audiență, dar vom discuta puțin despre unele reacții relative la actul sinuciderii în general și la această sinucidere în particular.

Din start trebuie spus că sinuciderea nu este deloc un act inexplicabil. Cele mai vechi teorii filozofice, alături de studiile psihanalitice și simplul bun simț, până la urmă, ne spun că viața e suferință. Omul se naște, trăiește și moare în suferință. Ceea ce distrage atenția de la această suferință e principiul plăcerii pe care omul îl urmează întreaga sa viață. Dincolo de acesta se află aceeași suferință. Atunci când suferința contaminează de o manieră totală toate aspectele vieții, același principiu al plăcerii ne îndeamnă la curmarea ei. Însuși principiul plăcerii în sine duce la moarte, de aceea acestuia i se opune principiul realității. O ecuație complicată în a cărei explicare nu vom intra acum.

Altă concepție greșită este cea care tratează sinuciderea ca un act de curaj, ori o lașitate. Moartea voluntară nu trebuie privită nici ca un act de curaj, nici ca o lașitate, cu excepțiile de rigoare, ci ca un act de disperare. O alegere extremă într-o situație percepută ca fără ieșire.

Încetând aici cu generalitățile și revenind la acest caz particular, primul lucru care mi-a sărit în ochi, mai ales când am citit fragmente din mesajul de adio lăsat de cântăreață, a fost extraordinarul narcisism care răzbătea din el. Un narcisism ieșit din comun, rănit în mod perceput ca ireparabil, cu tente chiar meschine și vulgare, dacă e să ne gândim la aprecierile critice legate de aspectul fizic, care m-au tentat în primă fază să găsesc gestul artistei ca profund condamnabil.

Ulterior am hotărât că și acest aspect trebuie privit cu înțelegere. Narcisismul e o caracteristică a genului feminin, prin care acesta se apără, ori compensează complexele de care suferă. Un suflet vulnerabil prin conformație, ar putea genera o exacerbare a acestui narcisism. Peste acesta, dacă adăugăm succesul de care s-a bucurat artista la un moment dat în cariera sa – nu-mi ajunge spațiul să spun ce înseamnă 2 milioane de copii vându-te cu un singur album doar în România. Prin comparație, să ne gândim că Robbie Williams, star pop internațional, crăcănat la MTV toată ziulica la un moment dat, a vândut în apogeul carierei sale 4 milioane de copii la un album… ÎN TOATĂ LUMEA – o altă extraordinară investire narcisică, cu cozi la cumpărarea albumului ei și adulația maselor, putem avea o idee despre dimensiunea acestei iubiri de sine.

Și acum urmează torpilarea acestui eșafodaj fragil cu trădarea primei sale iubiri, cu divorțul de omul care a construit-o ca popstar, urmat de alunecarea vedetei de altă dată într-un cvasianonimat.

Paradoxal, iubirea de sine nu conservă existența decât până la un punct, dincolo de care aceasta se transformă într-un vehicul al morții. Ceea ce se opune acestei porniri autodistructive este iubirea față de celălat. Oameni aflați în situații extreme de disperare, sunt ținuți în viață uneori doar de grija față de ceilalți, de durerea pe care moartea lor ar pricinui-o celor dragi. Cu regret trebuie să acceptăm că iubirea de sine a Mădălinei Manole a fost mai mare decât cea pentru soțul, părinții ei, ori pentru copilul său recent născut.

Ceea ce frapează omul obișnuit este și lipsa aparentă de motive pentru un asemenea gest macabru. Casă da, masă da, familie da, nu ducea grija zilei de mâine și totuși… Chiar și aprecierile sale la adresa aspectului fizic par ridicole, Mădălina Manole, chiar și la cei 43 de ani ai săi, fiind o femeie care se bucura de o frumusețe naturală, care nu avea nevoie de retușurile atât de comune practicate de femei în vremurile noastre. Cei ce sunt nedumeriți de acest lucru, trebuie să înțeleagă însă că realitatea și reprezentarea acesteia prin percepție sunt două lucruri complet diferite. Realitatea narcisismului rănit al Mădălinei Manole de pierderea primei iubiri, de conul de umbră în care intrase cariera sa artistică au constituit pentru ea suferințe morale aflate peste puterile sale de a le suporta. Iar suferința morală este cu mult mai grea decât cea fizică, deoarece uneori nici nu-i poți găsi cauza, și ea nu dispare înghițind o pilulă.

În altă ordine de idei, moartea Mădălinei Manole reprezintă și apusul definitiv al oricărei valori artistice în popcultură, aceasta fiind înlocuită de șabloanele stereotipe ale prostituatelor mediatice crăcănate cât permite ecranul, cântănd de zor din chiloței.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s