Arhivă pentru mai, 2011

Well, așa cum mă așteptam, Nebunul și… Florea au dat-o-n bară la Zilele Tîrgu-Mureșene cu minunata Sandra. Nu că aș fi știut, pentru că personal n-am călcat pe acolo, dar a fost frate’miu. Cică Sandra arată ca o femeie de 50 de ani care în ultimii 30 a tras tare la măsea și a fumat în jur de trei pachete de Carpați pe zi. Și foarte probabil era cu trascău la bord când a urcat pe scenă. Nu știu cine a fost papițoiul responsabil cu animația, probabil nu Chiorean, dar cine știe… Oricum, am înțeles că în ciuda eforturilor lui disperate, până și cei mai unsuroși maneliști au început să părăsească incinta când a început Sandra să falseze. Tragic. Dar eu am spus. Trebuiau chemați Meshuggah.

psycho sunday song

Posted: mai 29, 2011 in hardcore cultura

Despre sinucidere

Posted: mai 26, 2011 in categoria angelica


Raluca Drăgușin, o fată de 19 ani, elevă eminentă a colegiului Spiru Haret din Tîrgu Jiu, cu perspectiva de a studia în Marea Britanie la prestigioasa universitate Cambridge și a scăpa dintr-o țară populată de un popor meschin și mediocru care se îndreaptă încet către dezastru, și-a pus capăt zilelor înecându-se în apele Jiului, după un model inspirat dintr-o carte (presa nu spune care, dar ar putea fi vorba de The Hours, un roman în care e descris destinul mai multor femei din generații diferite, dintre care unele hotărăsc să se sinucidă din motive mai mult sau mai puțin clare, printre care Virginia Wolf, înecată în apele unui râu). Deși se poate specula pe marginea acestui gest, și chiar am fost tentat în acest comentariu să-mi dau cu părerea, în ciuda informațiilor vagi despre subiect, mă voi rezuma doar la a spune că aparent sinuciderea fetei avea o bază ideologică, în mesajul de adio transmis unei colege menționând că intenționează să pună în practică acum ceea ce plănuise să ducă la bun sfârșit la vârsta de 40 de ani, după cum menționează una dintre surse.

Acestea fiind spuse, aș dori să adaug două cuvinte despre sinucidere, pornind de la ideea dezvoltată două posturi mai jos prin care statutam că ”rostul existenței este schimbarea”, și găsind schimbarea o caracteristică generală a vieții oricărui om, am mers mai departe spunând că schimbarea stării de conștiință, indiferent de caracterul permanent ori trecător al acesteia, este cea care reflectă la modul absolut, de netăgăduit, calitatea existenței. În mod evident, sinuciderea reflectă o stare de conștiință care caracterizează o condiție precară a existenței, în ciuda aparențelor – în cazul nostru, rezultatele bune la învățătură ale unei tinere cu perspective,  nu lipsită de calități… să spunem de natură estetică. Moartea voluntară, fără a o numi o crimă împotriva lui Dumnezeu, împotriva unei vieți care nu-ți aparține, și alte clișee de acest gen, destul de neconvingătoare, este o sabotare a principiului enunțat anterior – rostul existenței este schimbarea – reprezentând eșecul unei vieți în care existența în timp îți dă șansa evoluției, creșterii și dezvoltării, desăvârșirii, șansă irosită prin alegerea aneantizării. Ideea perpetuării existenței sufletului după moarte nu însemnă nimic, deoarece, principial, aceasta ar însemna perpetuarea la infinit, sau nu, conform altor credințe, a stării de conștiință care a dus la moartea voluntară. Iar acesta este IADUL. 

Dincolo de filozofie însă, din punct de vedere sensibil, tinerețea e o vârstă la care emoțiile sunt supradimensionate, iar un spirit cultivat, cu un anumit nivel de elevație culturală, se poate simți cuprins de dezgust și deznădejde în fața caracterului meschin și vulgar al realității. Din experiența personală știu însă că această stare trece, maturizarea fiind procesul prin care ființa capătă individualitate pe o poziție consolidată pe baza ideilor, valorilor și principiilor dobândite în timp. Nu e nevoie decât de timp, și e mare păcat de cei care nu au avut răbdare.  



Printr-un gest ce s-a dorit a fi o dovadă de nesfârșită clemență și îngăduință față de actul artistic românesc, căpitanul Chiorâș Chiondorâș a chemat la Cotroceni ”Blonda, Chiorul și Piticul”, mirabolanta piesă de teatru interzisă la Sala Dales de o directoare pusă în funcție pe criterii politice. Firește, prin aceasta, vajnicul mariner a dorit să dea o pildă despre cum cenzura nu există în România, reușind doar să ne înfățișeze în toată splendoarea adevărata dimensiune a ego-ului său de țopârlan de la coada vacii care, de ce să se ducă ‘mnealui la teatru? ”Las’ să vină teatru la nentu, să ne distrăm și noi, să ne râdem, să ne simtem bine”!

Dorind să nu rămână mai prejos, chirurgul Primăriei București, Oprescu, s-a oferit el să găzduiască această capodoperetă, cu condiția ca responsabilul cu cultura din primărie să-și arunce ochii peste textul operei, ca nu cumva aceasta să fie scrisă prea pe românește. 

Sandra vine la Tîrgu Mureș. Întrebarea cea mai naturală ar fi, de ce? Îmi amintesc de ”scoborârea” pe plaiurile mioritice prin anii ’90 a acestei stele a tragicei epoci disco. Era dărâmată, copleșită de perspectiva de a cânta pentru o haită de țigani nespălați, așa cum era probabil viziunea ei despre mândrul popor ”roumain”. Iar când nespălații ăia, căzuți în adorație, i-au aruncat pe scenă maldărul acela de flori –  îmi amintesc titlurile din ziare. Scandal! Pentru că diva, deja expirată încă din vremea aceea, nu se încumetase să le culeagă de teamă să nu ia vreo râie, sau ceva așa, și le călcase în picioare ca o metresă haină care ține sub pantof inima unui dobitoc.

Acum a ajuns să distreze halitorii de mici cu bere la Zilele Târgu-mureșene, numai prin bunăvoința primarului nostru cel iubit, Flocea… Florea. Dorin. Lamentabil. Atât pentru Flocea… Florea, cât și pentru strălucitoarea stea disco care acum ar trebui să aibă ceva de genul 50 de ani. Firește, afișul parangheliei o înfățișează cum era ea la 18 ani, pe punctul de a rămâne dezbrăcată. Prin urmare, pe târgu-mureșeni îi așteaptă o mare dezamăgire.

Ce nu înțeleg, e de ce n-a chemat Flocea… Florea la Tîrgu Mureș MESHUGGAH? Și ei au aproape 50 de ani, dar sunt la apogeul carierei lor artistice și… cântă mai bine.


Cum anume? Păi, oferind viitorilor diabetici apă cu zahăr și caramel. La momentul scandalului în care a fost implicat  Think Outside the Box care a fost scos parcă de pe serverele Adevărul.ro din cauza unor articole mai puțin favorabile producătorului de… FERICIREEEEEE!… îmi amintesc că un reprezentant al companiei se plângea într-un comunicat de presă de această ”samavolnicie care se petrece tocmai înainte de o zi atât de importantă pentru ”Cloaca” Cola  care pregătește cu această ocazie atâtea lucruri minunate”. Well, mi-am zis, o fi încă o campanie de marketing sau ceva rahat de genul ăsta. Și într-adevăr, așa a fost. Însă nu orice campanie, ci una de dăruit… FERICIREEEEEEEEEEEEEE! 

Dumnezeule! Îmi închipui că agenții de marketing și advertising se numără printre posesorii celor mai spălate creiere din lume.  Simplul fapt că există o asemenea ocupație spune totul despre cât de aproape ne aflăm sfârșitul lumii. ”Alegeți chiar acum o carieră de iude! Și cine reușește să convingă cei mai mulți amețiți că raiul cu fericire se află exact la o doză de aluminiu distanță, primește un bonus substanțial și o excursie în Haikidiki”!

După ce și-a delimitat concepția despre univers de orice superstiție religioasă, fizicianul american Stephen Hawking a luat la rând filozofia, scoțând-o din rândul științelor și declarând-o moartă, atâta timp cât i-a remarcat incapacitatea de a răspunde la marile întrebări ale existenței, această abilitate în concepția sa rămând exclusiv apanajul ”științei”. Ceea ce nu reprezintă nimic cu adevărat surprinzător, orice om cu un anumit bagaj cultural putând remarca faptul că filozofia, departe de a fi răspuns de-a lungul timpului categoric și indubitabil la vreuna dintre marile întrebări ale lumii, s-a arătat totuși foarte abilă în a le pune. De ce acest lucru, a arătat acum mai bine de 200 de ani Immanuel Kant în Critica Rațiunii Pure în care, demonstrând incapacitatea filozofiei de a emite judecăți sintetice a priori, așa cum face matematica și fizica superioară, a statutat că orice concepție filozofică emisă de-a lungul istoriei nu reprezintă nimic altceva decât fie o viziune subiectivă și deci supusă contestării și interpretării, fie un rod pur al imaginației, la fel ca oricare alt concept religios.

Iar dacă ne întreptăm atenția către cele trei întrebări capitale ale existenței care au preocupat gândirea umanității, vedem că cel puțin la primele două știința a oferit până în prezent răspunsuri. De unde venim? Aplicată la nivel individual ca o întrebare personală, eu vin din pântecul mamei mele. Generalizată la nivelul întregii umanități, răspunsul la această întrebare a făcut obiectul evoluționismului care a arătat dezvoltarea formelor de viață de la cele mai simple către cele mai complicate, culminând într-un târziu cu omul, cea mai înaltă formă de existență care populează planeta Pământ, conștientă de sine, atât de evoluată încât este în stare să-și pună întrebări cu privire la rostul existenței sale.

Încotro ne îndreptăm? Invariabil către moarte, atâta timp cât nu doar experiența personală a fiecărui om în parte, dar și contemplarea naturii lumii ne arată că materia nu realizeză structuri veșnice, caracteristica ei de bază fiind continua transformare, nu doar a structurilor vii invariabil sortite anihilării prin simpla existență în timp, ci și a universului ca întreg a cărui distrugere completă într-un viitor îndepărtat a fost deja intuită de știința contemporană.

Având în vedere neconsolarea conștiinței umane în fața acestui destin implacabil și atât de lipsit de strălucire, ia naștere următoarea întrebare capitală a existenței, la care, până în prezent, nici știința, nici filozofia nu au oferit răspunsuri satisfăcătoare:

De ce suntem aici?

 

Cu alte cuvinte, care e scopul existenței? De ce trăiesc într-o lume în care mă nasc în suferință, trăiesc în suferință și voi muri în suferință? Ce rost au toate acestea? De ce n-aș renunța la tot chiar acum?

Pentru a oferi un răspuns la această întrebare vom face apel și la domeniul vitregit și scos din ecuația noastră gnoseologică, religia, nu pentru a oferi un răspuns teologic, ci pentru a da satisfacție deopotrivă celor care sunt neîmpăcați cu viziunea implacabilă asupra existenței pe care a oferit-o știința până în prezent. Și anume, vom aduce în discuție ideea de suflet, principiu de conștiință care supraviețuiește morții biologice a omului.

Indiferent că îmbrățișăm ideea morții ca sfârșit definitiv al existenței, sau cea a sufletului ca principiu de conștiință etern, separat de existența biologică, ceea ce diferențiază aceste două concepte de existența materiei în timp este imuabilitatea, caracterul lor neschimbător. Moartea, reprezentând sfârșitul, marchează încetarea oricărei evoluții. Ceva ce nu mai există, nu mai poate suporta schimbare. E practic un truism.

Lucrurile sunt puțin mai complicate în privința sufletului, atâta timp cât caracteristicile acestuia fac obiectul unor concepții diferite de la o religie la alta. Ceea ce rămâne invariabil însă în toate teoriile teologice – cu o singură excepție, budismul, ceea ce deschide o altă plajă de discuții – este caracterul etern al acestuia. Etern înseamnă nenăscut, care nu va muri niciodată. Fără început și fără sfârșit. În consecință, fără evoluție. Neschimbător. E practic o judecată analitică a priori, prin urmare constituind un adevăr apodictic, imposibil de combătut, în limitele premizelor constituite de ideea de suflet ca și concept pur, fără legătură cu valoare de adevăr sau fals a existenței sufletului în planul real.

În consecință, având în vedere ceea ce diferențiază cele două planuri, cel etern și cel vremelnic, și anume caracterul schimbător al materiei față de cel imuabil al sufletului și morții, rezultă că rostul existenței în lumea vremelnică este SCHIMBAREA.

Nu cine știe ce descoperire, dacă e să ne gândim că, vrând, nevrând, omul, de la începutul istoriei sale, s-a schimbat în permanență. Practic, orice individ schimbă ceva în existența sa, ceva în legătură cu condiția materială, starea civilă, nivelul de educație, evoluția carierei profesionale, treapta pe care se află în ierarhia socială. În ce măsură definesc însă toate acestea un om? E definit un om de faptul că e bogat, că e căsătorit, că e președinte de companie, ori al unei întregi țări?

Ceea ce definește omul este starea sa de conștiință,  reprezentată deopotrivă de un anumit nivel de educația și unul de desăvârșire spirituală, conferind omului capacitatea de a fi conștient de sine însuși și realitatea obiectivă. Indiferent că această stare de conștiință este perpetuă, ori vremelnică, că moartea e eternă, ori că sufletul trăiește veșnic, acest lucru nu schimbă cu nimic calitatea prezentului.

ROSTUL EXISTENȚEI ÎN TIMP ESTE SCHIMBAREA.

De fapt, nu tocmai. Dar un om de știință, recte Stephen Hawking, după ce în urmă cu câteva luni a statutat într-un interviu că universul nu are nevoie de dumnezeu ca să existe, și-a accentuat viziunea agnostică asupra lumii spunând că ideea raiului e un basm pentru oameni care se tem de întuneric. Ceea ce e un alt mod de a spune că credințele religioase, dincolo de zestrea filozofică pe care au acumulat-o de-a lungul timpului, sunt doar superstiții create de oameni spre a-i apăra pe aceștia de angoasele existențiale. 

Și astfel se naște conflictul dintre credință și știință. Izvorâtă inițial din incapacitatea omului la un moment dat de a obține răspunsuri la întrebări capitale care-i tulburau conștiința, credința se caracterizează prin imuabilitate. Spre diferență de ea, știința cucerește noi și noi orizonturi, lărgindu-și spectrul cunoașterii și făcând desuete convingeri bazate pe fantezia teologilor. Chiar și așa, întotdeauna am spus că dacă existența lui dumnezeu ar fi dovedită științific ca fiind falsă, oamenii ar ignora cu naturalețe noua descoperire, deoarece credința nu s-a născut dintr-o nevoie intelectuală ci una emoțională, cu atât mai precumpănitoare cu cât, privat fiind de cultură, omul se aseamănă mai mult cu un animal stăpânit de pulsiuni, o jivină speriată de necunoscutul din jurul său.  DE ÎNTUNERIC. 

Probabil ați auzit de cazul DSK, șeful FMI, acuzat la New York de toate ororile pământului, dintre care sexul oral se remarcă drept cea mai gravă. Pentru că, practic, acolo s-a ajuns. De la o cameristă intrând într-o cameră de hotel peste un bărbat în puța goală, cu o desfășurare ulterior confuză a evenimentelor, unele surse de informare vehiculează deja perversiuni sexuale de cea mai joasă speță. O desfășurarea relativ similară cu cazul Julian Assange,…continuare