Arhivă pentru noiembrie, 2011

La sfârșitul săptămânii trecute Mediașul a avut onoarea de-al avea ca invitat  pe Christophe Pinna, campion mondial la kumite, în cadrul unui seminar de karate condus de acesta în sala de sport a liceului Axente Sever. Primul antrenament a avut loc vineri seara, dar de la Tîrgu Mureș nu am ajuns decât sâmbătă dimineața.

În sala de proporții generoase erau strânși aproximativ 200 de participanți veniți din toată țara, în majoritate centuri maro și negre, dornici să își completeze cunoștințele de tehnică de luptă, profitând de experiența unui karateka cu o carieră excepțională în turnee europene și mondiale. Pentru mine personal, pentru prima dată participant la un asemenea eveniment, a fost o experiență pe cât de înălțătoare, pe atât de solicitantă. De la primul antrenament, în ciuda încălțămintei, recomandată la asemenea evenimente desfășurate pe suprafețe dure, m-am trezit cu tălpile picioarelor sfâșiate, dovadă a caracterului său extrem de solicitant. La amiază, trecând pe la o farmacie în drum spre masă, am văzut însă că nu eram singurul în această situație, găsind și alți participanți care-și completau proviziile de bandaje, plasturi și leucoplast.

Au fost în total, în două zile, trei antrenamente de tehnici de luptă cu dificultate progresivă, fiecare dintre ele încheindu-se cu două, trei sesiuni de kumite, de-a lungul cărora puteai profita de ocazia de a-ți fi înmuiate mădularele de vreo centură neagră dotată cu mănuși, tibiere și protecție de gură, care ia totul în serios, așa cum mi s-a întâmplat mie.

A doua zi dimineață eram olog, cu dureri din tălpile picioarelor până la mușchii abdominali laterali, sub-costali. Abia mă mișcam.

Ce trebuie însă remarcat aici, dincolo de prestația exemplară a lui Pinna, în ciuda faptului că au trecut 10 ani de la retragerea lui din circuitul competițional, este dedicația clubului Ippon Med , și mai ales a conducătorului acestuia, Doru Țichindelean, care în contrast cu anii trecuți peste el, care au adăugat un surplus de greutate cam nepotrivit pentru Shotokan, a dovedit un spirit plin de pasiune pentru artele marțiale care întreține o viață sportivă dinamică la Mediaș, incomparabil mai bogată decât cea de la Tîrgu Mureș.

Și când spun spirit, mă refer exact la acea substanță eterică ce transcede materialitatea în asemenea măsură încât sâmbătă, organizatorul seminarului, după ce a ținut un mic discurs în care a spus că ”știința marțială” a lui Christophe Pinna nu poate fi măsurată în bani, a refuzat să mai primească taxa de participare, altfel absolut modestă (10 euro), înapoind chiar toți banii copiilor participanți care o plătiseră deja.

Astfel, după acest seminar, am rămas cu un sentiment cald sădit în suflet, văzând că încă există în acestă țară, parazitată de meschinărie și josnicie, oameni care fac lucruri nu pentru beneficii colaterale, ci pentru ceea ce acestea reprezintă în sine, din pasiune, din dragoste pentru valoare.   

Și astfel, poate mai există o salvare.

”Mi se citește pe figură. O față de porc. Asta e. Ce s-o mai dăm după cireș! Mi-a ieșit pe piele. Bărbie voluntară precum un șpiț de pantof, dublată de o gușă plesnind de prosperitate, flancată de două fălci impresionante precum niște buzunare de hârciog doldora de semințe. Se vede că-mi merge bine. Am băgat ceva la pipotă. Mi s-a îngroșat osânza.  Să moară dușmanii.

Sincer, un nas ca al lui Pinochio și două clăpăuge precum foile de varză murată care arată de la o poștă distanță că-mi pute creierul, nu-mi prea lipseau.

Dar treacă meargă. Mai nasol e când deschid gura. Dumnezeule, cât rahat poate să mai mănânce! Uneori și mie mi se face scârbă. UNIUNEA NAȚIONALĂ PENTRU PROGRESUL ROMÂNIEI! Hai că-i tare, când te gândești că, în frunte cu Miki Șpagă, am adunat laolaltă toți penalii, șpăgarii, găinarii și găozarii,  șă-și adulmece unul altuia bășinile, în speranța că pot scăpa astfel de propria duhoare.

Noroc cu tâmpiții ăia de la Observatorul militar! Dumnezeule, ce adunătură de boi minunați! Dacă am avea, așa, vreo șase milioane de vite d’astea prin toată țara, am pune-o de-un electorat beton și-am lua puterea ca să facem din România o cazarmă de răcani precum soarele sus pe cer. Și ce frumos ar fi!

Dar ce să fac dacă am o față de canalie? Vorba ceea: ești bun, dom’le, dar nu te ajută fața! Uită-te la ea! Parcă porcul de l-am mâncat de la Crăciun încoace mi-a ieșit pe figură. Și ce privire porcină! Nu degeaba mi-a rămas porecla de la pre-militară, Fățău! Unde-i ăla cu fața? Te uită acuma unde e, răcane! E fruncea milităriei, mereu prezent în rugăciunile a toți hodorogii care nu vor să li se micșoreze pensiile de patruj de milioane. 

Hai sictir, și ne vedem la vot! Hitler e mic copil pe lângă mine”. 

art sunday song

Posted: noiembrie 20, 2011 in hardcore cultura

89 de secunde pentru Ron Paul

Posted: noiembrie 17, 2011 in categoria "canal TV"
Etichete:

Există formatori de opinie, mai ales în rândul celor care pentru a avea parte de o viață în roz, așa cum spune o ”predestinată” reclamă ING, obișnuiesc să adauge puțin (sau mai mult) portocaliu,  care susțin că trăim într-un regim democratic.  Și asta în ciuda disprețului fățiș manifestat de președintele mariner față de instituții fundamentale ale statului, cum ar fi Curtea Constituțională, în ciuda furtului generalizat practicat de clientela de partid în domenii cheie ale economiei cum ar fi cel energetic și agricultură, în timp ce același președinte spune că nu sunt bani pentru nici pentru Învățământ, nici pentru Sănătate, nici pentru pensionari, în ciuda unei Justiții care ignoră cazuri flagrante de subminare a siguranței naționale pentru a urmări cu 1000 de martori 3000 de euro smântâniți de Bombonel în vremuri demult apuse.

Ei bine, iată cum funcționează sistemul coercitiv într-o democrație mai presus, chipurile, de orice bănuială, cea a SUA, unde mass-media înregimentată politic, după ce a ignorat ani la rând vocea singurului politician al planetei care merită ascultat, într-o dezbatere televizată  de 90 de minute cu candidații republicani la președinție îi acordă acestuia exact 89 de secunde din spațiul de emisie.



Să nu mai spun că media românească nici nu a auzit vreodată de acest domn.

Presă zero

Posted: noiembrie 16, 2011 in categoria "canal TV"

Multe se puteau spune despre presa mureșeană, și nu de bine, când într-un oraș cu o economie rahitică, cu surse de publicitate infime, există mai multe televiziuni decât ziare. Iată însă că sindromul presei de pe Mureș s-a răspândit la nivel național, în prezent în România existând patru ziare (lăsându-le la o parte pe cele de curve) și… câte televiziuni de știri? Păi, să vedem: Antena 3, Realitatea Tv, Răitaru Tv – mai cunoscută drept televiziunea lu’ Ghiță, TVR Info… și cam atât, pentru că N24 parcă nu mai există.

Vorbim deci despre un număr egal de ziare și televiziuni de știri – patru – într-o țară cu douăzeci și ceva de milioane de locuitori. Iar dacă analizăm mai îndeaproape, lucrurile stau și mai rău. Practic, EVZ, după ani și ani în care a fost cunoscut drept ”oficiosul”, e în prezent o fițuică plină de coprofagi încurcați într-o țesătură de perversiuni anale mai ceva decât ”the human centiped”. România Liberă, de când a fost preluată de securistul Dan Adamescu, a devenit la rândul său o târfă a stăpânirii, cu Turturică (redactor șef) având emisiune la postul național de televiziune, unde ajung doar obedienții puterii.  

În consecință, mai rămân doar Adevărul și Jurnalul Național, primul fiind campionul litigiilor de muncă pe care le are cu actuali și foști angajați, în timp ce JN, prin afilierea la trustul unui alt politruc, are deasemenea o o reputație îndoielnică.

Tragi linia, faci suma, și-ți iese zero. 

Adăugând la asta un mediu politic mafiot, o guvernare arbitrară și discreționară și un popor de mămăligari fără morală și coloană vertebrală, ieși pe minus, și ai toate ingredientele unui viitor cât se poate de cenușiu.

The big upset. Acesta era titlul care-mi stătea în minte azi dimineață, urmărind lupta dintre Marquez și Pacquiao, martor al modului în care mexicanul l-a depășit pe filipinez la toate capitolele. Pentru prima dată de când îl urmăresc pe Manny Pacquiao mi-au sărit în ochi defectele sale: faptul că nu alternează loviturile la cap cu cele la corp, faptul că e incapabil să lupte cu un oponent care așteaptă, face pasul lateral și lovește pe contre. Ei bine, acestea sunt motive reale de îngrijorare pentru Pac-man în perspectiva unei lupte cu Floyd Mayweather, acesta fiind un notoriu counterpuncher, cu o tehnică defensivă care-l face aproape imposibil de lovit la cap. 

După două meciuri intens disputate terminate cu un egal( cu trei knock-downs în prima repriză) și o victorie prin split-decision a lui Pacquiao, amândouă controversate, a treia confruntare Pacquiao-Marquez se anunța cu scântei. Mare a fost pentru mine surpriza să văd însă a luptă intens tacticizată, mai ales în primele trei sferturi, cu un Pacquiao înaintând timid către mexicanul care a preferat loviturile pe contre lansate din abile eschive laterale. Nimic din ploaia de lovituri din primele două confruntări. Mai mult decât atât, am fost surprins să găsesc în această luptă un Pacquiao parcă împuținat la trup, lent, lipsit de energie, aruncând lovituri singulare.


De partea cealaltă, Marquez a făcut o luptă perfectă, preferând să se dea la o parte din fața filipinezului, punctând cu lovituri care păreau mult mai ”pline” decât cele aruncate de oponentul său.

A fost o victorie limpede a lui Marquez în ochii tuturor, chiar și ai lui Manny, care la finalul partidei nu a ridicat mâinile deasupra capului în semn de victorie, ci s-a îndreptat spășit, cu capul în pământ, către colțul său. Din nou surprinzătoare mi s-a părut lipsa de reacție a lui Freddy Roach, antrenorul lui Pacquiao, care în pauze nu părea capabil să-i dea sfaturi elevului său aflat în dificultate.

Ei bine, limpede și evident în ochii tuturor, mai puțin ai arbitrilor care au hotărât o victorie în favoarea lui Pacquiao prin decizie majoritară, întâmpinată de public cu huiduieli puternice.

În concluzie, personal consider că pentru binele lui Pacquiao acesta ar fi trebuit să piardă această luptă, deoarece controversa și huiduielile s-ar putea să nu constituie un duș destul de rece care să-l trezească în perspectiva unui meci împotriva vicleanului Floyd Mayweather, un boxer inteligent, rapid, defensiv, care nu se lasă lesne atins. 

P(r)ostacul sabotor

Posted: noiembrie 11, 2011 in categoria gheorghe

N-aș fi amintit despre asta, dacă nu aș fi primit un mail de la Aurelian Grama, pe care l-a trimis întregii prese, ca răspuns la convocarea la o conferință de presă a lui Borbely, din poziția de ministru al Mediului. „Da’ ce suntem noi, radiou și televiziune publică să transmitem mesajele guvernului”. ” S-a dat strigarea pentru turma stenodactilografilor care să-și ia în serios rolul de PR pentru autoritatea instituită”. Well, venite din partea unui ”dinozaur” al unei prese dispărute, despre care se spune că a deschis cu capul ușa lui Dorin Florea ca să ceară 10 000 de dolari, care pe deasupra este și patron de presă și în consecință responsabil la rândul său pentru adunătura de fătuci și guguștiuci care populează tagma jurnaliștilor în ziua de azi, aceste lamentări îmi amintesc de curvele din vremea adolescenței mele care ajunse acum mame respectabile cu fiice ale lor, se plâng de degradarea moravurilor și vârsta tot mai fragedă la care tinerii din ziua de azi își încep viața sexuală.

Da, e o presă de agenți de relații publice folosiți de politicieni pentru a transmite mesajele menite a fi receptate de electoratul care trebuie să-i voteze, dar cine e vinovat de asta dacă nu toți acești găinari în roluri de patroni de presă care au construit un sistem fără coloană vertebrală, fără respectabilitate, fără public, doar plin de sforării și iluzia grandorii insuflată de bătăi pe burtă și tras de șireturi cu potentații zilei?

E un dobitoc care dă lecții în spatele unor pseudonime din dreptul cărora urlă în gura mare pe tot felul de bloguri că nu e Neluțu Chiorean. Who the fuck cares! Cine e Neluțu Chiorean? … the fuck should I know? Cu mare greutate am reușit odată, într-un moment cheie, să-mi amintesc numele lui.  Știu însă cine e postacul de partid. E un rebut, o căzătură, un deșeu rezultat taman din genul de presă fără valori, fără principii, care a ajuns la nivelul de degradare pe care îl întâlnim în ziua de azi. E incompetentul fără creier, fără talent, cultivat de un sistem de pile și relații și ținut la căldurică până și-a găsit un culcuș mai comod la pulpana licuriciului cel mare de la care suge cu nesaț, făcând spume la gură. Radioul public a fost o pepinieră pentru aceste rebuturi. Unul a ajuns să cumpere pentru Țepea basorelieful din dosarul C(A)CA, altul a ajuns director de televiziune care citește textul reclamelor la saloane de topit șuncile parașutelor de bani gata.

Dictatura cvasi-analfabetului Ceaușescu s-a perpetuat cu ajutorul tuturor cățeilor care parveneau prin sistemul disfuncțional creat de dobitoc. Iată că și în lumea așa zis liberă se găsesc aceeași căței care pentru resturi rămase de la festin slujeasc avariția și ahtierea de putere ale altor dobitoace. Dobitoace și de-o parte și de cealaltă. O țară meschină și mediocră. Un popor de tâmpiți.

ȘI PORCII CONDUC FERMA ANIMALELOR!  

Ia de aici!

Lucian Bute a repurtat o victorie la puncte fără drept de apel împotriva veteranului Glen Johnson, după o partidă întinsă pe durata a 12 reprize. Lupta însă nu a fost deloc plictisitoare, în ciuda faptului că Bute și-a pus în aplicare fără probleme strategia în fața unui Johnson preocupat mai mult să facă o figură onorabilă. Timp de 6 reprize Lucian s-a ținut departe de pumnii jamaicanului, câștigând la limită fiecare rundă. În a doua jumătate a confruntării, veteranul de 42 de ani, Glen Johnson, a arătat o pierdere evidentă de dinamică, Lucian Bute speculând oboseala adversarului, începând să se angajeze cu acesta în schimburi de lovituri de la mică distanță, specialitatea lui Johnson, care însă nu a mai avut energia necesară pentru a încărca loviturile care reușeau totuși să-și atingă ținta.

Un punct în favoarea experienței americanului este faptul că Lucian nu a reuși să planteze niciunul dintre celebrele sale upercut-uri la ficat, Johnson ținându-și tot timpul partidei brațul drept lipit de corp, cu cotul sprijinit de coapsă și mănușa de bărbie.

Un meci fără probleme, deci, pentru Bute, care s-a arătat mult mai abil în fața lui Johnson decât Carl Froch, finalistul din Supersix, care nu a reușit în fața acestuia decât un ”split decision”. Cât despre celălalt finalist din Supersix, Andre Ward, considerat numărul 1 la categoria super-mijlocie, acesta a trecut cu greu în 12 reprize de redutabilul columbiano-portorican Eddison Miranda, făcut knock-out de Bute în repriza a treia.

Astfel, deși nu a luptat cu niciunul dintre ceilalți deținători de centuri de la super-mijlocie, Lucian Bute a înfrânt mult mai ușor adversari care au pus probleme celorlalți campioni de la aceeași categorie cu el. Campionul campionilor de la super-mijlocie va fi însă stabilit doar în primăvara anului viitor, când Bute îl va întâlni pe câștigătorul turneului Supersix, care va fi Andre Ward, acesta urmând să se întâlnească cu Carl Froch pe 17 decembrie.