Arhivă pentru Iunie, 2012

E Adrian Năstase un hoț? Se prea poate. E un politician putred și corupt? Tot ce e posibil. Dar cu siguranță e cel mai nobil dintre toți. Atât de nobil încât face din grotescul mariner o moluscă atât de vulgară, cu intrigile lui de closet, cu hăhăitul de țăran prost, cu manierele lui de târlă, încât devine pe zi ce trece o biată pată de căcat pe obrazul istoriei.

La început n-am prea știut ce să cred despre sinuciderea lui Năstase. Mă rog, para-suicidul lui Năstase. Apoi m-am simțit oripilat de haita de lătrăi care au început să arunce în derizoriu gestul, să facă tot felul de considerații pseudo-științifice despre sinucidere, să studieze metafizica glonțului, de ce și-a schimbat cămașa, de ce era conștient, de ce nu s-a auzit împușcătura la 2 km distanță. Mai pe șleau, hai dom’le că se preface. Dă-l dreacu’ de pezevenghi! Și-a tras un glonț în aer! 

Pe urmă, Monica Macovei a avut un acces de isterie, acompaniată de haita de la DNA care a târât medici la interogatoriu unde i-au lăsat să aștepte cinci ore. Păi, eu stăteam sfertul academic, după care pa și pu la mare. N-am vreme să pierd cu prostiile voastre de poliție politică. Marș de aici, răcane, că te scuip!

De ce n-a fost pus imediat în lanțuri? La carceră, drept pedeapsă!

Și în sfârșit, Adrian Năstase a ieșit pe poarta spitalului, ca să se ducă la închisoare. Moment în care nedumeririle mele s-au spulberat. Din cauza unei singure imagini. Poate că e o impresie subiectivă, dar e a mea, singura pe care o am.

Adrian Năstase a făcut un gest de demnitate. Obișnuit cu aerul rarefiat al înălțimilor ierarhiei sociale, nu a dorit să suporte mizeria unei încarcerări pentru o afacere derizorie, când fără îndoială știe prea bine modul în care alții s-au căpătuit prin furt în țara asta, fără să suporte niciun fel de consecințe. Glonțul din capul lui Năstase ar fi fost un adevărat ”Să-ți fie rușine, Traian Băsescu”, fără lacrimi de bocitoare, fără atitudine de maniaco-depresiv, alcoolic, izbucnind în plâns din te miri ce. Adrian Năstase și-ar fi făcut ieșirea precum un bărbat, și apoi, după studierea în amănunt a dosarului acela cu 1000 de martori, dacă s-ar fi descoperit irelevanța probelor acuzării, cu siguranță Năstase ar fi avut un loc strălucitor rezervat în istorie.

Senin, cu un ușor zâmbet în colțul gurii, Năstase este urcat în ambulanță. Fie el și corupt, Adrian Năstase a oferit imaginea demnității unui demnitar. Puneți lângă un colaj cu marinerul dând apă la șoareci și faceți diferența.

 

P.S. Totuși, ușor sardonic zâmbetul fostului premier.

Presa din România supraviețuiește printr-o ultimă specie de jurnalist rămasă pe baricade, cea mai rezistentă, cea mai capabilă să se adapteze într-un mediu oricât de toxic. Este vorba de viermele de presă. Această jigodie poate fi văzută mai ales la televizor, unde ocupă scaune plușate în studiouri cu public plătit să ovaționeze panseurile acestor nulități, lansându-se în diatribe inepte puse în slujba stăpânului care acceptă să-i plătească. 

Episodul Năstase cu pistolul la creier pare să aibă darul de a scoate la iveală toată împuțiciunea Moabului care zace în muianul ca o găoază al acestor târfe de presă. Care mai de care se întrec în teorii ridicole despre modul în care perversul Năstase, un expert în materie de vânătoare și pescuit, ca să nu mai vorbim de criminalistică, pe care a aprofundat-o el la Drept unde a fost premiant, și-a înscenat sinuciderea trăgându-și un glonț în cap; pardon, în gât, deși sunt convins că dacă și l-ar fi tras în cap, s-ar fi găsit destui dobitoci care să susțină că bombonelul se preface.   

Contributorii plătiți de hotnews.ro au început iar să își arate dibăcia lor în materie de investigație psihologică, dezvăluind în mod evident caracterul patologic al sinuciderii. Îmi amintesc de Vlad Mixici, acest dobitoc cu patalama, impietând cu prostia lui nerușinată gestul acelui nefericit electrician TVR, plonjând în plenul Camerei Deputaților în plin discurs al bo-Boc-ului.

Căzături precum colonelul Robert Turcescu, Grigore Cartianu, Pora nu știu cum și cretinul acela de la EVZ cu bărbie teșită, aducând cu un orbete, lăfăindu-se laBe 1 Tv într-o atmosferă saturată de mirosuri pestilențiale izvorâte din deliruri coprofage și orgii anale de cea mai joasă speță. Și în plină destrăbălare de găoaze intervine turturelul de la România Liberă a securistului Adamescu, să se plângă că emisiunea lui de pe postul național, finanțată de președinția marinărească, a fost mutată într-o încăpere mai mică, sau așa ceva. Dezgustător.  

În partea cealaltă, motanul Felix, în exclusivitate, explica el că și-a dat demisia din Senat nu ca să fie judecat de Tribunalul București și să nu pățească la fel ca Bombonel la Înalta Curte. Gâdele băseilor, Gâdea, îl asculta cu o pioșenie adventistă.

Viermele de presă e un parazit intestinal. Mediul său e intestinul gros. Acolo se simte bine. Acolo se hrănește. Mănâncă unde se ușurează… el și toți ceilalți la un loc. 

sunday song

Posted: Iunie 24, 2012 in hardcore cultura

The Take este un documentar din 2004 al unui cuplu de jurnaliști canadieni care relevă cancerul globalizării diseminat prin intermediul Fondului Monetar Internațional și al corporațiilor transnaționale, în cârdășie cu politicieni corupți care în schimbul beneficiilor personale pun umărul la ruinarea propriei țări.

Documentarul arată modul în care administrația Menes a facilitat ruinarea economiei argentiniene prin vânzarea platformelor industriale către corporații transnaționale atrase de taxele mici pretinse de statul care prefera să-și acopere cheltuielile prin împrumuturi masive de la FMI, care au dus la escaladarea fără precedent a datoriei publice și la ruinarea țării.

Vă sună cunoscut? Gândiți-vă la distrugerea industriei românești, la vânzarea resurselor, la distrugerea agriculturii, 40% din suprafața agricolă a țării fiind necultivată, în timp ce țara s-a umplut de bănci care oferă credite de refinanțare pentru alte credite pe care populația sărăcită nu le mai poate plăti și mall-uri care vând praz din Olanda, ardei grași din Turcia și căpșuni din Grecia la 10 lei kg.

Gândiți-vă la Traian Băsescu, președintele canalie, dorind să vândă aurul de la Roșia Montană, să închidă spitalele de stat, să distrugă SMURD, școlile, și să privatizeze domenii strategice precum producerea și distribuția curentului electric, în timp ce guvernul mai obține o tranșă de împrumut de la FMI.

Comentatori vorbesc despre sentimentul de irealitate legat de condamnarea lui Adrian Năstase, acest atotputernic al Statului Român într-o epocă datată Înainte de Mariner, de care se leagă nu doar o stivă de acte de corupție șoptite pe la colțuri, dar și un regim care concurează într-o altă cheie autoritarismul lui Chiorâș Chiondorâș.

Eu unul, același sentiment de irealitate l-am încercat seara trecută, pe când acompaniat de o bere și o pungă cu chips-uri, eram gata să mă bucur de încă o repriză de divertisment cu doctori în doctorate copy/paste și alți impostori de toate culorile politiceLătrăul Turcitu, laBe 1, tocmai se rățoia la un amărăștean de comentator anonim care încercase să o scalde, așa, filozofic, pe tema tezei de doctorat de baltă a lui Ponta, lansând-o pe aia cu ”cărțile din cărți se scriu”.  Și Turcitu zbiera ca un apucat,scandalizat de obtuzitatea invitatului pe care el personal îl plătise din bani publici să apară la oficiosul B 1 Tv ca să-l spurce împreună pe Ponta, și ăsta începuse să încalce convenția, în vreme ce la Antene mai sus numitul Robert, respins la recrutare din cauza unui platfus rebel, tocmai apărea pe o listă de colonei alături de tot felul de lighioane înaintate în grad de Șeful Mafiei Personale, acum reevaluat, fostul ministru al Apărării, Geal. Oprea.

Când, a picat bomba. Tanța Udrea a plagiat teza de doctorat. Ei, nu se poate! Nu-mi vine să cred! Fantastic! Și eu care credeam că bagaboanda asta cu curu mare e vreun soi de filozoafă. Am fost șocat. Chips-urile mi-au sărit din gură și spuma de bere mi-a țâșnit în jeturi pe nas. O, doamne, ține-mă! Nu mai pot! În plus, mai era și Cosmin Gușă pe un alt post tv care, după ce s-a dat lătrăul marinerului odată cu scufundarea lui SOV după pierderea parțială a Realității în favoarea escrocului mic, Ghiță, a schimbat din nou brusc macazul și-a început să combată iar împotriva lui Zeus.

Ce mai! Era o manea cum nu se poate mai grobiană când, brusc, Nastazi a încercat să-și zboare creierii. Am rămas cu gura căscată. Toată seara îmi era ruinată.

Măi, frate, ce ți-e și cu hoții ăștia care, imediat ce le bate potera cu pulanul în poartă, se pierd brusc cu firea. Ba le dă pe de lături arterioscleroza, ba le roade cancerul măruntaiele. Se dau brusc loviți. Păi, se poate, tovarăși. Voi, care dormeați liniștiți fără frică de dumnezeu, popor și țară pe când luați mitele alea monstruoase cu care  ați nenorocit 20 de ani de democrație, să vă scăpați în chiloți așa, deodată, pentru niște amărâți de doi ani cu executare.

IREALITATE! Oamenii aceștia, politruci soiși, trăiesc o perpetuă stare de irealitate. Sunt complet rupți de absolut orice simț comun. Raportul de cauzalitate nu pare să-i impresioneze. Cred în doamne, doamne, dar nu cred în iad. Stăpâniți de o lăcomie vorace, pretind să li se satisfacă toate pulsiunile egoiste și narcisismul. Iar atunci când li se rupe pisica, clachează. Clachează ca niște căcăcioși.        

Întotdeauna am considerat că implicarea omului de cultură în politică se produce pe fondul unui deficit în actul de cultură al individului respectiv. Să fie vorba de o pană de inspirație, de bătrânețe, de rutinare, de lehamite față de insuccesul repurtat.

Dar să nu-l numim om de cultură. Să-l numim parvenit de cultură. Ei bine, parvenitul de cultură se orientează. El nu moare de foame, nu se prăpădește de oftică precum Kafka, nu-și pierde cumpătul și nu-și retează urechea dreaptă din deznădejde. Nu. Parvenitul de cultură e un supraviețuitor. El intră în politică, țărănește, cu picioarele înainte. Și dacă nu mai are șansa să fie primit prin vreun guvern, pe vreo listă de eligibili pentru vreun post de politruc cu acte în regulă, devine gurist. Își face rost de o fițuică oficioasă, de o emisiune la postul de televiziune pe bani publici și începe să combată acolo.

Dacă însă își face rost de o sinecură pe bani publici, chiar și ruptă în acte de fenomenul politic, se simte totuși dator să pupe mâna care l-a uns om de bine, se simte dator să mănânce căcat în slujba stăpânului care l-a miruit. 

Eșecul acestor păunești și vadimi ai marinerului (care din 1 ianuarie 1990 au îmbrăcat armura luptătorului anti-comunist) de a face o paralelă între slugărnicia lor față de regimul în funcție și haita de lingăi ai nea Nicului și ai consoartei, Lenuța, care parveneau într-o vreme în care cei mai mulți dintre noi înghețau pe întuneric și răbdau de foame cu alimente de bază pe cartelă, e absolut stupefiantă. 

Adrian Marino, care a suferit exilul în Bărăgan, își bătea joc de drama anticomunistului de weekend, Pleșu, surghiunit la bibliotecă. Pe Patapievici îl vedea drept un impostor. Conflictul cu Liiceanu nu l-am înțeles, dar aparent acesta îl ura de moarte. Am fost înclinat să nu-i dau dreptate întru-totul. Până acum.

GREAT sunday song

Posted: Iunie 17, 2012 in categoria angelica