De la Condiția Jurnalistului la condiția scriitorului

Posted: Iulie 11, 2014 in categoria "I am Legend"
Etichete:,

Nu mi-am dorit să ajung aici. Cine și-ar dori? De mic copil, scufundat în paginile lui Jules Verne, London sau Dumas, visam un destin măreț care nu accepta decât două posibilități: fie o viață precum a unuia dintre eroii cărților pe care le citeam și le reciteam până la dezmembrare, fie să ajung să scriu precum autorii pe care-i veneram.

O vreme a trebuit să mă mulțumesc cu surogatul de jurnalist, tagmă în rândurile căreia am stat prea mult timp, concretizat într-un sfârșit printr-un proiect multimedia a cărui ignorare cvasi-generalizată a trasat o concluzie chiar mai amară decât conținutul materialului în sine.

Zilele trecute urmăream însă un reportaj pe TVR 2 despre, sunt convins, un mare cvasi-necunoscut scriitor român: Radu Aldulescu, auto-intitulat SCRIITOR ASISTAT. E posibil ca încadrarea acestui domn scriitor în categoria ”cvasi-necunoscut” să nu fie nimic altceva decât dovada supremă a nivelului de ignoranță al stimabilului aici de față. În definitiv, domnul scriitor este câștigătorul unui prestigios premiu literal de 10.000 de dolari. A fost trimis de ICR să scrie la Paris. Este subiectul unei emisiuni tv. Discutabil, atâta timp cât al dumneavoastră prea-stimabil citește întotdeauna o carte, dacă nu cumva mai multe cărți în același timp. Oricum, nu contează.

Ideea e că Radu Aldulescu trăiește în fosta redacție a unei gazete literare unde are un pat și o masă de lemn lângă fereastră, cu o lampă de birou. N-am văzut niciun calculator, ori mașină de scris. Acolo trăiește, bucurându-se că, față de domiciliul anterior, aici are apă curentă și o toaletă pe coridor.

Și zice că se trăiește din scris. Toată lumea trăiește din scris: editori care-ți confiscă drepturile de autor pe o perioadă de cel puțin doi ani, ca să-și scoată ei pârleala, asta dacă nu te pun să-ți cumperi tu propria-ți carte, gazete literare, care dacă-ți publică un text îți dau de înțeles că-ți fac un mare favor, critici, de care-i plină România, și care plini de fandoseală critică o CULTURĂ INEXISTENTĂ. Din experiența personală, pot să vă spun că nu încapi de ei în paginile unei publicații literare.

Și care e concluzia care se trage din acestă condiție de ASISTAT a scriitorului român? Cam aceeași care se trage din CONDIȚIA JURNALISTULUI? NAȚIUNEA ROMÂNĂ E ÎN DEZAGREGARE. Pentru că o națiune se definește prin cultură. Iar atunci când cultura moare, NAȚIUNEA DISPARE.

Nu pot însă spune că nu știam toate acestea. Probabil era prin ’96… student la Brașov… Îmbrăcat cu o pereche de jeans nespălați, cu gluga hanoracului trasă peste cascheta de baseball, cu haină scurta de tercot peste și o cămașă în carouri ale cărei poale și mâneci ieșeau la lumină de dedesubt, bărbos ca un boschetar, răsfoiam cărțile unui târg Gaudeamus găzduit de incinta teatrului. Când, deodată, m-a izbit în spate ceva ce aducea cu un corp voluminos. M-am întors, ca să dau cu ochii peste acest domn, într-adevăr corpolent, îmbrăcat la patru ace, care până atunci măsurase sala cu pasul, într-o stare de febrilă agitație. La vederea straniei făpturi cu barbă care citește, domnul a dat un pas înapoi, după care a făcut un soi de reverență, cerându-și scuze.

S-a dovedit în cele din urmă că stimabilul era șeful de la Nemira, iar starea lui de nervozitate era generată de decizia târzie a juriului târgului de a împarte premiul pentru literatură, inial acordat unei autor Nemire, pe din două. Pentru că, vedeți voi, era prin vremea în care Nicolae Breban scrisese un roman numit Amfitrionii, în două volume groase cât Biblia și la fel de negre, și nu se putea să nu i se dea și lui Breban un premiu, măcar pentru efortul depus prin așternearea atâtor rânduri ca să umple două cărțulii.

Autorul Nemira, al cărui nume nu-l rețin, nu se lăuda decât cu o creație de dimensiunile unei plachete de versuri, dar al cărei conținut atrăsese mai mult atenția decât volumul etalat de Breban. Sau volumele?… La un moment dat m-am apropiat, ca să aud ce spune acest scriitor, înconjurat de ziariștii ahtiați de scandal, care împânzeau sala. Vreau să spun că n-am auzit un cuvânt din tot ce a spus, în ciuda faptului că mă aflam aproape lângă el. Și asta pentru că domnul scriitor avea o vorbire mai plăpândă decât personalitatea unei fecioare crescute la o mănăstire de maici, soptind ceva indescifrabil către microfoanele întinse ale jurnaliștilor care, e posibil, să nu fi prins nici ele nimic.

Și atunci am făcut un pas în spate, ca să arunc o privire mai amplă asupra acestui domn scriitor pe cale de a i se lua pâinea de la gură. Era o palidă făptură, înalt și subțire, cu un păr fragil și spălăcit, dezvăluind un pronunțat început de chelie, ușor adus de spate, purtând o pereche de jeans cenușii și o geacă scurtă, din cârpă, care părea complet nepotrivită pentru Brașovul în octombrie. Într-o oarecare măsură, ne asemănam, doar că eu purtam mai multe rânduri de haine, ca să nu mă rebegească gerul toamnei.

Și, atunci, mi-am zis: IATĂ CONDIȚIA SCRIITORULUI!

Ce-am avut și ce-am pierdut?        

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s