Archive for the ‘categoria cronici britanice’ Category

O colecție ambulantă de tatuaje nasoale. Inclusiv fața. Gen: „Te iubesc, Mimi!”, scris cu cerneală albăstruie pe muchia maxilarului inferior, de la crovul din bărbie până aproape de unchiul sub-auricular. Altfel, un specimen șleampăt, ciolănos fără a fi din cale afară de legat. Un cap turtit, accentuat de bărbia teșită, făcând ochelarii cu lentile circulare și rame subțiri să pară crăcănați la maxim spre a cuprinde dovleacul. Păr de culoare nedefinită, frezat cu castronul.

Probation, zice. Întâlnire cu ofițerul de eliberare condiționată. Eliberare condiționată pentru ce? Sentință pe viață. 99 de ani de închisoare. 99 de ani pentru ce? Bătaie la cârciumă. Nu înțeleg nimic. Ai luat sentință pe viață pentru un rahat de cafteală? Era pe vremea IPP, Inprisoment for Public Protection, ÎNCARCERARE PE TERMEN NEDETERMINAT în vederea protecție publicului. „De obicei se face 3 ani jumate. Dacă după 3 ani jumate n-ai ieșit, nu mai ieși niciodată. Eu am făcut 7 ani și s-a abrogat.” Mă simt în continuare în ceață. Nu-mi vine să cred că există o asemenea lege. „L-am lovit când era la pământ”. Și pentru asta faci 7 ani? Ce-a pățit celălalt? Fractură de maxilar, ruptură de pomete, locașul globului ocular fracturat. „Dar el m-a lovit primul. A FOST AUTOAPĂRARE! He glassed me„. Pe urmă l-a trântit la pământ și l-a călcat în picioare pînă l-a lăsat inconștient.

Încarcerearea pe terment nedeterminat a fost instituită în 2003 de către ministrul de Interne David Blunket și face parte din grupul de legi cu caracter obscur din Marea Britanie, de genul celei care definește CRIMA DE URĂ (Hate Crime) și Section 5 Public Order Act din 1986 care penalizează „distress-ul și pe baza căreia activistul anti-vegetarian care figurează pe web sub denumirea de Sv3rige a fost arestat în Londra pentru că a mâncat o bucată de carne crudă în public.

Justificarea pentru IPP a fost dată de presumția că există infractori a căror infracțiune nu presupune încarcerare pe viață, dar care sunt considerați prea periculoși pentru a fi eliberați. Care sunt normele pe baza cărora se stabilește că infractorul e prea periculos? Nu existe norme. Rămâne la aprecierea subiectivă a judecătorului. Astfel, Charlie Bronson, cel mai faimos deținut din Marea Britanie, suferă o încarcerare care la ora actuală numără peste 40 de ani, dintre care peste 30 i-a petrecut la carceră, pentru o crimă care inițial a presupus 7 ani de închisoare. Sau te pricopsești cu 99 de ani de închisoare pentru că te-ai bătut la cârciumă. Asta pentru că deși legea a fost abrogată, cei care au intrat sub jurisdicția ei au sentința comutată pe viață, uneori cu suspendare.

„Pe urmă, într-o zi mi-am uitat cheile în casă și pentru că ușa era deja încuiată am strigat la vecinul meu, care e dealer, să-mi arunce cheile lui pe fereastră”. Apoi s-a trezit cu ăștia doi haidamaci, unul înarmat cu un lanț de motocicletă, celălat în mână cu un satâr. Tată și fiu, amândoi drug crazed, care l-au confundat cu vecinul traficant și, probabil în sevraj, intenționau să-l jefuiască, să facă rost de niște marfă, să-și aline suferințele. I-a împrăștiat cu o bâtă de baseball, însuflețit de instinctele paterne, pentru că mate, my children are everything for me. I would die than let something happen to my children”. Și-n timp ce reflectez la faptul că tovarășulul asta are copii, îmi spune că așa l-au cârpit cu încă 10 luni la răcoare. Și ăia doi? „N-au pățit nimic, că erau mascați. Dar eu știu cine sunt, da’ n-am zis nimic. Im not a snitch. I don’t talk with the police”.  

 

 

Îi atrage atenția un abțibild lipit pe bara spate a ceva ce seamănă cu un bătrân Lotus Cortina. Doi delfini de o parte și de alta a unui scut „fier de călcat”, roșu cu înflirituri aurii. I se luminează fața și se trezeste gândind cu voce tare. „Cine o fi tovarășul”? Îmi arată delfinii. „A coat of arms”, zic. „Da. Scufundători”, zice. A trăit o viață în armată. Așa a ajuns aici, în sud. Dar acum se întoarce acasă. Belfast. „Războiul s-a terminat și, știi cum e, dorul de casă”. Mă gândesc să-i spun că războiul nu e chiar terminat. Doar ce-au omorât o jurnalistă acum câteva săptămâni. Dar nu zic nimic.

E protestant, dar asta n-a însemnat nimic pentru el niciodată. Știe adevărul și nu se ferește de el. Protestanții, o minoritate, poate mai puțin de un sfert din populație, au oprimat majoritatea catolică o istorie întreagă. „Dacă ești protestant, primești cele mai bune slujbe, ți se deschid toate porțile. Ești catolic, ești dat pe ușă afară”. Nu înțeleg nimic. Nu e democrație? Cum poate o minoritate să conducă majoritatea? „Acum i-au votat afară din sistem”, zice.”Dar înainte nu era așa. Și eu eram copil. Nu înțelegeam. Taică-meu zicea: ARDEI PE CATOLICI! Și așa făceam”.

Gravură din vremea Foametei Cartofului, James Mahony, 1847

La un moment dat pomenește de bunicul lui care e scoțian și atunci mă îmboldește să-i spun de irlandezul ăsta, CATOLIC, care mi-a povestit că protestanții la origine sunt de fapt scoțieni cu care englezii cuceritori au colonizat Irlanda ca să-i folosească drept masă de manevră împotriva populației băștinașe. Irlandezii, și așa săraci și amărâți, pestru că Irlanda a fost întotdeauna o țară săracă, s-au trezit cu proprietățile confiscate și date scoțienilor care, astfel, s-au constituit în casta conducătoare care a dominat Irlanda vreme de secole sub denumirea de protestanți. Zâmbește. Știe că așa e. „La școală nu ne-au învățat nimic. Nici istorie, nici religie. Nimic. A trebuit să învăț singur”. A trebuit să învețe singur despre dezbinarea care macină Irlanda de secole. Un singur lucru îi unește. URA DE ENGLEZI. Rememorează Foametea Cartofului, când Englezii au confiscat toată recolta sănătoasă și au lăsat Irlanda să moară de foame. Apoi Black & Tans, trupele paramilitare ale lui Winston Churchill, recrutate din rândurile criminalilor, trimise să lupte împotriva IRA și care s-au dedicat epurărilor etnice. Îi spun că nici Scoțienii nu-i au pe englezi mai la inimă. Mi-a povestit un inginer naval, englez cu o firmă de iahturi în Aberdeen, despre răceala cu care scoțienii îi tratează la modul general pe vecinii din sud. Râde cu toată gura, plin de satisfacție. „Așa e”, zice. „Nici scoțienii nu-i suferă”.

Mai târziu, în aceeași zi, dau peste un galez, și-i spun povestea Irlandei”. Dă din cap afirmativ și prorocește că odată și odată și Scoția și Irlanda și Țara Galilor vor fi independente. ȘI ACELA VA FI SFÂRȘITUL MARII BRITANII, o țară care se află în declin de când bătrânul bețiv și gogoman Winston Churchill a implicat Imperiul Britanic în Al Doilea Război Mondial.

Dar ce mi-a rămas în cap e cum sistemul educațional este pervertit într-o țară cucerită. Firește că nu i-au învățat nimic la școală. De ce ar fi făcut-o? Ca să recunoască crimele comise?!

Academicianul Dinu C. Giurescu a intrat în Parlamentul României cu scopul de a schimba Manualul de Istorie. S-a lovit de un zid de nepătruns și când și-a dat seama de zădărnicia gestului său, și-a dat demisia. Astăzi, Istoria Românilor e reprezentată de Împerecherea Traianului cu Cățeaua, monumentul de grobianism care tronează în fața Muzeului Național de Istorie din București, iar revista Historia nu mai știe cum să denigreze și să umilească moștenirea istorică și culturală a Poporului Român: Mihai Viteazul nu a câștigat, a pierdut la Călugăreni și Mircea Cel Bătrân a pierdut la Rovine și Țepeș a fost de tot rahatu și dacii erau niște țărani nespălați și rupți în cur. Ce-ți spune ție asta? Îți spune că ai fost invadat și cucerit. Când ai fost cucerit? Când ai intrat în m(UE), PROASTO! Să vezi acum țigănia cu care o să te colonizeze!

material publicat inițial în cotidianul Zi de Zi

Nu știu cum sunt alții, dar eu unul, binecuvântat cu experiența deopotrivă a binefacerilor comunismului cât și cu cele ale democrației, am fost crescut întru adorarea idealului de civilizație, cultură și prosperitate reprezentat de Europa occidentală. De la șopârlița pe care taică-meu o asculta în fiecare seară pe vremea răposatului, pâna la corifeii opiniei publice care au ocupat vreme de peste un sfert de veac primele rânduri reprezentând floarea intelighenție românești – o mână de oameni, nu mai mult, de să-i numeri pe degete – cu toții mi-au indus un sentiment de evlavie și smerenie față de cuceririle Vestului, în fața căruia rumânul de la granița Bizanțului trebuia să se prezinte umil și căciulit, precum iobagul cerșind clemență semețului boier.

1 Mai, la Londra

Așa se face că nu mică va să fie mirarea unuia care, întâmplător ajuns pe mult lăudatele meleaguri în care curge laptele și mierea, dă cu ochii de sinistra occidentală. Și nu

mă refer aici la statul asistat care, dincolo de asistența medicală cvasigratuită și cea socială de care beneficiază o categorie de suferinzi și defavorizați de soartă vădit îndreptățiți, cultivă și o întreabă populație de nespălați a căror principală ocupație e consumul și distribuția de droguri, prin care își completează veniturile generos oferite de stat pe cheltuiala publică. Așa numiții chavs, termen care în românește ar putea fi asimilat cu cel de treningari, dat fiind opțiunea vestimentară aleasă de această paticulară categorie socială: trening și la fotbal și la restaurant, și la bal și la spital. Sau puradei, cum s-ar zice aici la noi, în Ardeal, având în vedere că termenul e derivat din cel țigănesc însemnând plod.

Grenfell Tower, Londra

Și nu mă refer nici la bloacele comuniste care, vezi ‘mneata, nu au fost invenția lui Ceaușescu, cum eronat am fost noi lăsați să credem după Revoluție, ci a unui curent arhitectonic postbelic numit post-modernism, răspândit în toată Europa occidentală, furnizând baterii de grajduri pentru clasa muncitoare care ard ca o torță, de sus până jos, pentru că sunt construite pe o infrastructură de oțel cu pereți de polyester și gips carton care fac parfum din prefabricatele năpădite de igrasie ale lui Nea Nicu. Clădiri croite din topor, cu aer de cazemate, având darul de a te teleporta direct în anul curent 1984 sunt o altă capodoperă al acestui dezastruos curent arhitectonic.

Jeremy Corbin, liderul laburist, de 1Mai

Nu, mă refer aici la liderul celui de-al doilea partid ca mărime și influență la momentul actual în Marea Britanie care, de 1 Mai, când tot rumânul se duce la Vama Veche să facă prima baie din an în Marea Neagră, tovarăsul ăsta ținea un discurs în fața unei mulțimi de amețiți care agitau steaguri roșii imprimate cu secera și ciocanul și portrete cu Iosif Vissarionovici Stalin. STALIN! În inima Londrei! Dar nu e de mirare, pentru că Laburist, termen practic fără noimă în Limba Română, este rezultatul translației directe din Limba Engleză a cuvântului labour, de la Labour Party, însemnând muncă, forță de muncă, clasă muncitoare. Partidul Muncii și Al Muncitorilor, frate! Niște comuniști nenorociți…

… care cu un an înainte atacaseră un lacto bar în Londra intitulat Cereal Killer, pentru că vindea cu 2,50 lire bolul de cereale cu lapte, un preț inaccesibil pentru săracii Angliei, în opinia comunistoizilor. Tovarășe, 2,50 e o cafea în Anglia. Un English Breakfast, mic dejun tradițional, e cel puțin 4,50. Îmi spui tu mie că ajutorul social by default în Marea Britanie nu-i permite puradeului să-și cumpere mămăliga brâncula. Păi nu, dacă sparge toată leafa de la stat pe iarbă. Și ca să pună capac la toate, protestul cu torțe și capete de porc în proțap a fost organizat de un grup sugestiv intitulat Lupta de Clasă (Class War), concept care rumânului cu juma’ de veac petrecut în comunism i-ar face să i se zbată pleapa dreaptă, nu însă și englezului cu Stalin în suflet.

Și exemplele sunt fără sfârșit, de la graffiti cu pentagrama roșie chemând la unirea muncitorilor de pretutindeni, până la memorialul Reginei Victoria din fața Palatului Buckingam care etalează cu seninătate un monument de proletcultism, cu lei heraldici însoțind tovarășa cu secera și tovarășul cu ciocanul. Mergi pe stradă și, surprinzînd frânturi de conversații, dai peste un băiat de culoare care-i explică unui punck-ist cu nădragii cufuriți cum stă treaba cu egalitatea, omițând să precizeze că principiul egalității caracterizează sclavia, poate pentru că secțiunea lui rasială s-a obișnuit într-atât cu ea, încât i-a intrat în sânge. Un festival artistic universitar umple orașul cu afișe pe care stă proțăpit sloganul „NOI, POPORUL, SUNTEM MUNCA”, în timp ce presa stângistă britanică, reprezentată de publicații precum The Guardian și The Independent, dar nu numai – pentru că cu greu în ziua de azi ai putea determina care presă nu e stângistă în Europa Occidentală – saluta triumful comunismului din China până la Hollywood, în ziua în care Jean Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, inaugura statuia lui Marx în Trier, celebrând 200 de ani de la nașterea bătrânului gogoman. Despre modul în care CRIMA DE GÂNDIRE și-a găsit loc în Dreptul Penal din Marea Britanie sub ridicola titulatură de crimă de ură (hate crime) va trebui să tratăm pe larg altădată.

 

Tovarășa cu secera

Până atunci însă, dacă v-ați luat concediu și v-ați săturat de litoralul românesc plin de manele, în iulie vă invităm la Londra, la Festivalul Marxismului 2018, unde veți putea sărbători ideile socialiste alături de bruneții de care e plin marxismul din insulă, la fel ca litoralul românesc. Ca să simțiți că ați intrat cu adevărat în Europa.

„De unde ești”? întreabă englezul, atunci când îți detectează un accent în vorbire. Apoi, aproape imediat, a doua întrebare e: „Și, cum ți se pare Anglia”? „Ca România”, vine răspunsul, surprinzător, deopotrivă pentru interlocutor, cât și pentru tine însuți.

Ciobul, Castravetele și Răzătoare văzute din Catedrala St. Paul

Turistul obișnuit, trecător prin Londra, își va aminti probabil de Westminster, Catedrala St. Paul, poate chiar City of London, cu monumentele de arhitectură modernă precum Ciobul, Castravetele și Răzătoarea, oportun intitulate spre a marca un prezent care arată ca o glumă în comparație cu un trecut glorios și, din nou surprinzător, disprețuit la el acasă. Te ții departe de East London și enclavele musulmane din Luton, Bradford, Dewsbury, Blackburn, Birmingham etc., unde bărbații umblă pe stradă în cămăși de noapte, iar muierile poartă costum de ninja, și vei putea să-ți conservi imaginea idilică despre occidentul mirabolant cu care te-au drogat timp de un sfert de veac profeții democrației de după decembrie ’89. Ajungi să câștigi însă o pâine pe drumuri, în ambientul profan de viață provincială, și fisurile încep să-și facă simțită prezența.

Sărăcie găsești pretutindeni

Într-un oraș aproape complet distrus de germani în Al Doilea Război Mondial, o stradă din centru pare proaspăt ieșită din

Corpus Hypercubus

bombardamente. Clădiri cenușii cu zugrăveala scorojită, uși bătute în cuie, ferestre acoperite de scânduri. O clădire monolitică cu arhitectură comunistoidă, marcă înregistrată 1984, pe sfert acoperită de placaje pe care scrie Revival Prayer Centre, coming soon de trei ani de zile. Mai încolo, singura clădire mai de doamne ajută, Teatrul Vechi, transformat în club de noapte, zace în părăsire de ani de zile după ce proprietarul a fost închis sub acuzația de facilitare a comerțului cu substanțe ilegale. Mânios pe consiliul local care refuză să-i mai dea aviz de funcționare, arabul amenință cu trasformarea clădirii în moschee. Schimbarea destinației imobilului nu i-ar ieși cu Teatrul Nou care e practic corpus hypercubus. Vis-a-vis, în Anglia House bate vântul pe trei etaje. Dai apoi peste spațiile comerciale goale, cu vitrine prăfuite, dovadă a economiei care duduie de-o ia dracu’ și, gata, te simți ca la mama acasă.

Revival cu tufiș crescut pe ziduri

Cu imaginea asta tatuată pe creier, după trei ani te întorci în țară și ai un ȘOC. Și nu pentru că Electrica ți-a tăiat curentul și ți-a reziliat contractul, după ce te-a dat în judecată și te-a executat silit pentru facturi neplătite pe 6 luni de zile, emise din burtă pe consum inexistent. Și nici pentru că porumbeii ți-au trâtit în balcon un strat de găinaț gros de 30 de cm. Nu! Ai un șoc pentru că, nu știu ce fac cu boschetarii pe Plaiurile Mioritice, dar aici nimeni nu zace în saci de dormit pe marginea trotuarului, cum vezi în Regatul Unit până și-n Bath, oraș care în România figurează pe primul loc în top 10 cele mai mai frumoase destinații turistice din Anglia. Și nimeni nu trăiește în cort bătut în cuie pe asfalt, taman în buricul târgului, cum vezi în Manchester și Londra. Londonezul le-a făcut o poză cu mobilul și s-a oțărât cortorarul la el. Grai nordic. Liverpool. Manchester. Migrează în turmă către sud, până ajung în Cornwall, Țara lui Dumnezeu, cel mai sărac district din Anglia și, de aceea, într-o oarecare măsură depopulat, încercând să atragă rezidenți cu locuințe gratuite. Și vin sărăntocii, în ciuda opoziției populației băștinașe care detestă manierele ghiorlănești, tipice caracterului nordic.

Cortorarii la Londra

Atrofierea sentimentului religios

Și diferențele frapante nu se termină aici. În Anglia, bisericile sunt ferecate cu lacătul. Dacă întrebi de ce, ți se răspunde că din cauza furturilor. Să fure ce, scaunele, că bisericile reformate sunt goale pe dinăutru? O universitate purtând numele „Saint Mark and Saint John” a fost redenumită oficial Marjon, după porecla dată de studenți, doar pentru a-i șterge rădăcinile creștine. De Sărbătorile de Iarnă, orașul n-are Pom de Crăciun, iar Noaptea de Înviere nu e nimic altceva decât un alt weekend de beție și destrăbălare. În loc de Crăciun și Înviere, englezul sărbătorește Halloween, iar pe 5 noiembrie e paranghelie mare în toată țara, cu ruguri aprinse arzând efigia lui Guy Fawkes, agentul catolic, torturat, spânzurat și tăiat bucăți pentru crima de a fi încercat să arunce în aer Palatul Westminster în numele Papei de la Roma. E ca și cum în România am sărbători țepele lui Țepeș.

Burn, motherfucker, Burn!

Ștergerea identității naționale

Dar nu doar creștinismul e atrofiat în sufletul englezului. Clădirile publice din Anglia nu afișează nicun simbol național, practic steagul Angliei găsindu-și loc doar la cârciumă. Ba chiar și acolo a fost interzis de către lanțul de pub-uri Wetherspoons, taman cu ocazia Campionatului Mondial de Fotbal, pentru că steagul ar fi „rasist” și „imperialist”, motivație care rumânului îi amintește de Ceaușescu și propaganda comunistă, anti-occidentală, astăzi paradoxal reciclată de muianul corporatist. În loc de Crucea Sfântului Gheorghe, Primăria, Consiliul Local, Universitatea, flutură alt stindard, despre a cărui omniprezență în Marea Britanie trebuie să dedicăm însă un articol separat.

 

În Marea Britanie, cu excepția autostrăzilor, toate drumurile sunt construite după un standard mai îngust care, la început, îți dă efectiv senzația că trebuie să te strecori cu mare grijă, dacă nu vrei să te trântești de mașina care se apropie din sens opus. Iar dacă vorbim de Cornwall și Devon, ceea ce în România s-ar numi drum județean are prostul obicei de-a se transforma în drum cu o singură bandă de circulație, ca un sens unic, dar drumul are dublu sens. Iar când camioneta, aka lorry, vine din sensul opus, trebuie să dai înapoi 50 de metrii și să intri într-o alveolă săpată în malul de pământ și gard viu, aka hedge, ca s-o lași să treacă. Și care e viteza maximă admisă pe așa minune de drum, oleacă mai lat decât mașina? 60 MILE/H! Iar într-o țară în care plouă ca la duș, drumurile astea n-au nici acostament, nici șanț de scurgere. La frate’miu, la Seleuș, unde nu este nici semnal Tv, nici semnal de telefonie mobilă, au trântit primul drum asfaltat acum juma’ de an. Un drum ca-n Cornwall, fără linie întreruptă pe mijloc, pentru că are mai degrabă o bandă și jumătate de circulație. Dar, frate, i-au trântit drumului, care nu e nimic altceva decât o limbă de asfalt în mijlocul câmpului, nu unul, ci două ditamai șanțurile, încât, dacă te întorci acasă noaptea târziu, mai pe trei cărări, riști să cazi dracului și să-ți rupi gâtul în vreunul din ele, că-i adânc ca un mormânt.

Take it slow

Ce să mai zic!? Casele în Anglia sunt toate la fel. O stradă întreagă cu clădiri de aceeași înălțime, același design pătrățos, toate vopsite în nunațe de gri și crem. Te întorci acasă, într-un oraș care și-a păstrat aerul clasic în ciuda faptului că a ars de câteva ori de-a lungul istoriei, și te simți ca-n Bruges, doar pentru că, „uite, că o casă e mai înaltă și ailaltă e mai scundă” și, în ciuda aspectului părăginit, una e verde și cealaltă albastră, și apoi e una roșie și alta portocalie. Și rămâi tablou, și zici: „Bă, da’ ce frumos e orașul nostru”!

 

 

Gogu

Posted: mai 30, 2015 in categoria cronici britanice

Ăsta a venit de pe mare. Ultimii cinci ani. Sau zece. Cine știe? A câștigat și el o pâine pe aiurea. Pozar. Până când l-au anunțat că s-a anulat croaziera. Și familie mare, în Filipine, remunerație mică, pe termen determinat… așa a ajuns aicea. Ne arată poze. Cu nevasta. Cea de-a doua, filipineza. Că p-asta mioritică, scorpia, a lăsat-o baltă, după ce ea l-a lăsat fără casă, fără masă și-a încercat să-l și înfunde pentru violență, da’ n-a mers, că ăsta s-a ținut tare cât l-a înjurat dementa seară de seară, și nu i-a rupt dinții. Așa că a rămas cu pielea pe el și o atitudine filozofică de om de bine. Nu-i poartă pică și n-o vorbește de rău, că doar nu-i misogin, doamne ferește. Ne arată poze și cu copiii, mânca-i-ar tata pe ei de rumâni cu ochi, așa, mai depărtați, ș’un cap rotund ș’un zîmbet lăbărțat pe toată fața, a la Manny Pacquiao. Corciți, da’i iubește tata ca pe ochii din cap. D’aia muncește 18 ore pe zi, de se scoală dimineața chiaun și pungit ca după o injecție cu botox. Așa și-a pierdut și părul. Ne-arată poze de acum cinci ani. Don Juan, nu alta. Da’ ce-ai pățit, tată, de-ai ajuns ca Oblio? Viața. Pe vapor. Cu evreii. Împuțită nație, zice. „Nu e gratuit, nene, nu înțelegi? Albumul ți l-am dat eu de la mine, că așa am vrut. Nu, că să-mi mai dai unul, că dacă nu era gratuit, nu-mi dădeai”.

Da’ prin Filipine cum e? Frumos, ca peste tot, zice, după ce a văzut jumătate de planetă de pe vapor, de nu-l mai impresionează nimic, și se simte peste tot ca acasă. Trebuie doar să fii atent, că pe acolo cele mai frumoase femei sunt bărbații. În țară nu se mai întoarce, decât ca să-l ia pe ăla micu, de-a rămas cu mamaia.  Ce să caute acolo? Ăilalți doi, din prima căsătorie, au peste 20 de ani, să fie sănătoși și nu că l-ar aștepta altceva pe acasă. „C-am întrebat și eu Statul ăsta odată, DE CE NU POT EU, MĂ, SĂ AM UN TRAI DECENT ÎN ȚARA ASTA? Și Statul mi-a zis: Uite, de aia, să suntem noi șmecheri. Așa că i-am lăsat să fie ei șmecheri și m-am tot dus”.