Archive for the ‘categoria cu poalele-n cap’ Category

E ca și cum o târfă s-ar plânge de decadența moravurilor, sau că bărbații nu vor decât sex. 

Sodome et Gomorrhe

Posted: februarie 9, 2011 in categoria cu poalele-n cap

Trăim un timp al decadenței și degenerării. Târfele au jugănit bărbații și sunt vedete mediatice, minciuna, fățărnicia și venalitatea sunt virtuți indispensabile oricărui parvenit în viață și lichelele conduc lumea.
Iar cea mai mare târfă dintre toate e căpitanul Chiorâș Chiondorâș.

În afacerea asta cu vămile, noua temă de dezbatere în agenda publică, nu există personaje pozitive. Președintele mariner însă, cu dosarele înșirate de Secu pe masă, e însuși Satana. Iar ceilalți, manglitorii din eșaloanele inferioare sunt dracii care acum se coc la proțap. Mai trage câte unul un infarct, fiindcă are arterele sclerozate de atâta trai pe vătrai (ultimul se pare că a și murit când a aflat ca nevasta-sa, vameșa, a fost luată de gealați), dar nu-i bai, ”că doară ăștia-s numa pălmașii”. Scaraoțchi transmite însă mesaje clare cum că-l vrea pe Blaga scuturat.

Deocamdată, fălcosul se rumenește încet la foc mic, iar noi, scârbiți de toată daravela, ne bucurăm de noua imbecilitate a lui Prigoană care, după ce n-a reușit să-i facă pe rromi țigani, și nici cu legalizarea târfelor  nu i-a prea reușit din câte se pare, zdrobit de atâtea eșecuri, a fost reformat de nevasta-sa, Bahmuțanca, și pus să ceară pentru sine concediu de maternitate, să se apuce ea de lucru, să-i arate cum se face. Pam-Pam!

A devenit deja de ceva vreme un lucru universal acceptat faptul că întâiul mariner al ţării este un bărbat extrem de sensibil. Atât de sensibil încât nu-şi poate stăpâni lacrimile nici măcar la televizor. Şi spun asta pentru că din perspectiva unui comportament masculin onorabil, uşurinţa cu care plângi nu este o caracteristică pe care să o exibezi în public, mai ales atunci când porţi pe umeri toată greutatea responsabilităţii ce o comportă titulatura de „întâiul bărbat al patriei”. Astfel, plânsul, dacă se întâmplă să te încerce, se presupune că trebuie rezervat mometelor de intimitate cu tine însuţi, încuiat între patru pereţi, ca măsură a decenţei şi demnităţii care trebuie să caracterizeze chiar şi un bărbat cu un profil psihologic marcat de o sensibilitate hipertrofiată. Astfel, departe fiind de mine gândul că întâiul mariner al ţării n-ar fi capabil nici de decenţă, nici de demnitate, dat fiind faptul că în cazul său, având în vedere dimensiunea poziţiei pe care o ocupă în prezent, plânsul în public este echivalentul muieretului de pe centură care-şi pune poalele în cap spre a le arăta TIR-iştilor cât de umed e ochiul de pisică, sunt forţat a presupune că în intimitate marinalul plânge în continuu. Că perpetuul său hăhăit public, în solitudinea celor patru pereţi ai biroului său oval – sau cum dracu’ s-o numi – ia forma hâ-hâ-it-ului sfâşietor al mântuitorului neamului, răstignit pe crucea responsabilităţilor prezidenţiale.

Despre Dostoievski se spunea că după ce pierdea toţi banii familiei la jocuri de noroc, se întorcea acasă şi, căzând în genunchi, îmbrăţişa picioarele soţiei sale, mărturisindu-şi regretele cu faţa scăldată de lacrimi îngropată în poala rochiei sale. Nu tocmai imaginea pe care ne-am fi făcut-o, admirând solemnitatea patriarhală a imaginilor înfăţişându-l. Extrapolând acum la modul grosolan, coborând de la înălţimea geniului literar la dimensiunile meschine ale viermelui politic, să ne închipuim aceeaşi scenă cu marinalul şi, să spunem, o ministresă oarecare, în rorurile principale. El cu faţa udă, ea cu ochiul de pisică.