Archive for the ‘categoria "I am Legend"’ Category

THIS IS SCOTLAND

Posted: septembrie 18, 2014 in categoria "I am Legend"
Etichete:

Reclame

Despre Dante în vremea lui se spunea că știa totul, că era cunoscător absolut în chestiuni ținând deopotrivă de artă, știință și filosofie. Astăzi, când informația inundă mapamondul, traversând rețele de comunicații cu viteze amețitoare, nimeni n-ar putea clama un asemenea statut de omniștiență. Mai mult decât atât, impresia e că cu cât volumul de informație e mai ridicat, cu atât neștiința e mai acută. Oare de ce? Ei bine, pentru că în proporție de 90% informația traficată pe canalele principale de comunicație e un rahat constând în trei părți egale ocupate de propagandă, divertisment și pură dezinformare.

Există o amenințare teroristă iminentă în Irak, unde trupe de mercenari ISIS organizează execuții în masă ale populației civile care tocmai ce a fost binecuvântată de americani cu binefacerile democrației. Ca și Libia. Aceeași insurgenți islamiști, mai sălbatici decât animalele, sunt numiți de presa internațională luptători pentru libertate în Siria. Și în tot acest timp, State Unite completează rezervele de muniție ale evreilor care masacrează femei, bărbați și copii în Gaza, aceeași presa internațională numind fenomenul autoapărare.

BtxvN_uIgAEX5Rr

Autoapărare

În aceleași State Unite ale Americii există o categorie aparte de cazuri de violență domestică în care o femeie își castrează consortul sau îi secționează jugulara în somn, după care pledează autoapărare împotriva unui bărbat adormit, iar instanța o absolvă de vină în 90% din cazuri. La începutul anilor ’90 a existat un singur incident de acest gen, cel al celebrului John Bobbit. Acum sunt o puzderie.

Toți nevonicii au dreptul la autoapărare și crimele înfăptuite de ei, oricât ar fi de îngrozitoare, sunt întotdeauna îndreptățite. Fenomenul poartă numele de DISCRIMINARE POZITIVĂ, și e o strategie abilă de STÂNGA, menită să stoarcă vlaga din fibra socială.  

În plus, Argentina a intrat în stare de faliment din cauza unor rechini financiari care i-au cumpărat parțial datoria publică și au instrumentat țara în instanță pentru recuperarea creanțelor cu profit de peste 300%. Iar un tribunal american le-a dat câștig de cauză. RECHINILOR FINANCIARI. Vă spune ceva numele Paul Singer? Sunt convins că nu, dar vă asigur că e unul dintre cele mai importante.

Iar Ucraina se prăbușește cu viteză amețitoare, după ce o grămadă de nerozi au sărbătorit revoluia pro-europeană a Maidanului, neînțelegând că SUA au adus Orientul Mijlociu în Europa.

Așa, și a izbucnit și EBOLA.

Mai crede cineva că tot ce se întâmplă acum în lume nu e decât o înșiruire de incidente nefericite, fără nicio legătură unele cu celelate?

Da, și mai sunt și AVIOANELE CARE CAD DIN CER CA MUȘTELE.

Nu mi-am dorit să ajung aici. Cine și-ar dori? De mic copil, scufundat în paginile lui Jules Verne, London sau Dumas, visam un destin măreț care nu accepta decât două posibilități: fie o viață precum a unuia dintre eroii cărților pe care le citeam și le reciteam până la dezmembrare, fie să ajung să scriu precum autorii pe care-i veneram.

O vreme a trebuit să mă mulțumesc cu surogatul de jurnalist, tagmă în rândurile căreia am stat prea mult timp, concretizat într-un sfârșit printr-un proiect multimedia a cărui ignorare cvasi-generalizată a trasat o concluzie chiar mai amară decât conținutul materialului în sine.

Zilele trecute urmăream însă un reportaj pe TVR 2 despre, sunt convins, un mare cvasi-necunoscut scriitor român: Radu Aldulescu, auto-intitulat SCRIITOR ASISTAT. E posibil ca încadrarea acestui domn scriitor în categoria ”cvasi-necunoscut” să nu fie nimic altceva decât dovada supremă a nivelului de ignoranță al stimabilului aici de față. În definitiv, domnul scriitor este câștigătorul unui prestigios premiu literal de 10.000 de dolari. A fost trimis de ICR să scrie la Paris. Este subiectul unei emisiuni tv. Discutabil, atâta timp cât al dumneavoastră prea-stimabil citește întotdeauna o carte, dacă nu cumva mai multe cărți în același timp. Oricum, nu contează.

Ideea e că Radu Aldulescu trăiește în fosta redacție a unei gazete literare unde are un pat și o masă de lemn lângă fereastră, cu o lampă de birou. N-am văzut niciun calculator, ori mașină de scris. Acolo trăiește, bucurându-se că, față de domiciliul anterior, aici are apă curentă și o toaletă pe coridor.

Și zice că se trăiește din scris. Toată lumea trăiește din scris: editori care-ți confiscă drepturile de autor pe o perioadă de cel puțin doi ani, ca să-și scoată ei pârleala, asta dacă nu te pun să-ți cumperi tu propria-ți carte, gazete literare, care dacă-ți publică un text îți dau de înțeles că-ți fac un mare favor, critici, de care-i plină România, și care plini de fandoseală critică o CULTURĂ INEXISTENTĂ. Din experiența personală, pot să vă spun că nu încapi de ei în paginile unei publicații literare.

Și care e concluzia care se trage din acestă condiție de ASISTAT a scriitorului român? Cam aceeași care se trage din CONDIȚIA JURNALISTULUI? NAȚIUNEA ROMÂNĂ E ÎN DEZAGREGARE. Pentru că o națiune se definește prin cultură. Iar atunci când cultura moare, NAȚIUNEA DISPARE.

Nu pot însă spune că nu știam toate acestea. Probabil era prin ’96… student la Brașov… Îmbrăcat cu o pereche de jeans nespălați, cu gluga hanoracului trasă peste cascheta de baseball, cu haină scurta de tercot peste și o cămașă în carouri ale cărei poale și mâneci ieșeau la lumină de dedesubt, bărbos ca un boschetar, răsfoiam cărțile unui târg Gaudeamus găzduit de incinta teatrului. Când, deodată, m-a izbit în spate ceva ce aducea cu un corp voluminos. M-am întors, ca să dau cu ochii peste acest domn, într-adevăr corpolent, îmbrăcat la patru ace, care până atunci măsurase sala cu pasul, într-o stare de febrilă agitație. La vederea straniei făpturi cu barbă care citește, domnul a dat un pas înapoi, după care a făcut un soi de reverență, cerându-și scuze.

S-a dovedit în cele din urmă că stimabilul era șeful de la Nemira, iar starea lui de nervozitate era generată de decizia târzie a juriului târgului de a împarte premiul pentru literatură, inial acordat unei autor Nemire, pe din două. Pentru că, vedeți voi, era prin vremea în care Nicolae Breban scrisese un roman numit Amfitrionii, în două volume groase cât Biblia și la fel de negre, și nu se putea să nu i se dea și lui Breban un premiu, măcar pentru efortul depus prin așternearea atâtor rânduri ca să umple două cărțulii.

Autorul Nemira, al cărui nume nu-l rețin, nu se lăuda decât cu o creație de dimensiunile unei plachete de versuri, dar al cărei conținut atrăsese mai mult atenția decât volumul etalat de Breban. Sau volumele?… La un moment dat m-am apropiat, ca să aud ce spune acest scriitor, înconjurat de ziariștii ahtiați de scandal, care împânzeau sala. Vreau să spun că n-am auzit un cuvânt din tot ce a spus, în ciuda faptului că mă aflam aproape lângă el. Și asta pentru că domnul scriitor avea o vorbire mai plăpândă decât personalitatea unei fecioare crescute la o mănăstire de maici, soptind ceva indescifrabil către microfoanele întinse ale jurnaliștilor care, e posibil, să nu fi prins nici ele nimic.

Și atunci am făcut un pas în spate, ca să arunc o privire mai amplă asupra acestui domn scriitor pe cale de a i se lua pâinea de la gură. Era o palidă făptură, înalt și subțire, cu un păr fragil și spălăcit, dezvăluind un pronunțat început de chelie, ușor adus de spate, purtând o pereche de jeans cenușii și o geacă scurtă, din cârpă, care părea complet nepotrivită pentru Brașovul în octombrie. Într-o oarecare măsură, ne asemănam, doar că eu purtam mai multe rânduri de haine, ca să nu mă rebegească gerul toamnei.

Și, atunci, mi-am zis: IATĂ CONDIȚIA SCRIITORULUI!

Ce-am avut și ce-am pierdut?        

 

Mikchael C. Ruppert 3 februarie 1951 - 13 aprilie 2014

Michael C. Ruppert  3 februarie 1951 – 13 aprilie 2014

Mă pregăteam să scriu despre o altă neghiobie din Consiliul Local Tîrgu-Mureș, unde PD-L și maghiarii au dat mână cu mână ca să ruineze acest oraș, când am aflat că Michael Ruppert a murit. 

Pentru cei ce nu știu cine este acest deosebit om, Michael C. Ruppert a fost un ofițer de poliție care a activat în cadrul departamentului anti-drog din LAPD, postură din care a dezvăluit publicului faptul că GUVERNUL AMERICAN ESTE DIRECT IMPLICAT ÎN TRAFICUL DE DROGURI DIN STATELE UNITE, acesta fiind vital pentru economia americană, furnizând lichiditate financiară într-un sistem fiscal care este practic o schemă Ponzi, în care bogăția se află doar pe hârtie. Drept urmare, Michael Rupert a fost împușcat de două ori, și a fost nevoit să abandoneze cariera de polițist.

Îl vedeți aici, în noiembrie 1996, confruntându-l pe directorul CIA la vremea aceea, John Deutch, în legătură implicarea spionajului american în traficul internațional de droguri, lucru care a dus la demiterea acestuia.

Michael Ruppert a urmat ulterior o carieră de jurnalist de investigație,  editând multă vreme publicația ”From the Wilderness”, în care a tratat printre altele despre uluitoarea manipulare a așa ziselor atacuri teroriste  de la 11 septembrie 2001.  

În 2009 a fost subiectul filmului Collapse, în care tratează despre iminenta prăbușire a sistemului social occidental, bazat pe creștere infinită economico-financiară, demografică, într-un SPAȚIU FINIT, CU RESURSE LIMITATE.

Este de asemenea autorul mai multor cărți.

Victimă a izolării și a excluderii sociale, ulterior a falimentului, Michael Ruppert se retrăsese în Alaska într-o colonie a celor vitregiți de soartă, de unde realiza în fiecare seară o emisiune radio.

Michael Ruppert s-a sinucis în seara de 13 aprilie 2014. Aceasta este ultima lui emisie radiofonică.

Față de decizia conducerii combinatului de a externaliza mentenanța m-am poziționat în postura criticului culturii corporatiste care tratează angajatul ca pe o vită pe care o poartă dintr-un țarc în altul, înainte de a o sacrifica la abator. Mă gândeam la o afacere creată pentru pentru niște băieți cu legături în mediul politic, la o spargere a coeziunii sindicale prin trimiterea muncitorilor într-o societate cu un contract colectiv de muncă mai relaxat etc. Acum însă citesc o declarație a Mariei Dăndărău, fost lider al sindicatului Alternativa 2002, în care aceasta vorbește despre posibilitatea închiderii combinatului, atâta timp cât pentru investițiile vaste pentru conformare la directiva IPPC privind limitarea emisiilor poluante, Azomureș-ul nu se află decât în stadiul studiilor de fezabilitate.

Și iată cum îmi amintesc eu de trecutele mele zile de presă. Să fi fost 2005, 2007. Cine mai știe? Oamenii erau tot în stradă, protestând cu privire la majorarea prețului gazului. Turcii amenințau cu închiderea.  Atunci m-am apucat să sun la Iprochim București unde am vorbit taman cu proiectantul combinatului construit la începutul anilor 60. Iar domnul acesta care cunoștea Azomureș ca pe propriul buzunar, a spus că pentru retehnologizare combinatul avea nevoie de un miliard, în situația în care în 10 ani acesta cheltuise pentru conformare doar vreo 2 milioane. Când l-am întrebat pe Yetkin Erman despre asta în cadrul unei conferințe de presă cu secretar de stat, cu directori, cu sindicaliști, m-a întrebat dacă de euro, sau dolari. Cum vreți dumneavoastră, dar nu de lei, ar fi trebuit să-i răspund. În schimb mi-a răspuns el, spunând că cu un miliard mai bine construiește un combinat nou altundeva.

Ei bine, între timp, turcii, care achiziționaseră în prealabil o societate de import a îngrășămintelor chimice cu platformă navală în portul Constanța, au vândut combinatul unor elvețieni. Azomureș are acordul de mediu valabil până în 2015, prelungit cu cinci ani de la termenul inițial la care ar fi trebuit să realizeze conformarea. Când am scris materialul, profețeam că nu vor reuși retehnologizarea și că Azomureș invariabil se va închide. Acum articolul acela din Punctul nu mai poate fi găsit nicăieri. Eu însă v-am spus.

O țară de bancheri

Posted: iunie 2, 2013 in categoria "I am Legend"
Etichete:, ,

how-to-file-a-complaint-against-your-bankPoate că nu ați observat până acum, dar magazinul Romarta, construit pe vremea când eu încă mă țineam de fusta mamei, s-a închis, pentru prima dată de la inaugurare. Ceva renovare se desfășoară înăuntru, dar asta nu schimbă cu nimic faptul că Romarta nu mai e. Nici măcar comerțul nu mai funcționează în haznaua asta.

În schimb, toate cele șase bănci de la parterul clădirii sunt bine și prospere. Am enumerat: Banca Feroviară – înființată probabil de aceia care au devalizat CFR, Millenium Bank, Western Union, Bank Post, Banca Românească și încă un Western Union, mai încolo. Între ele se strecurase și un Schimb Valutar, așa, ca nu cumva să nu găsească rumânul mărunt la cârnatul de bănci adiacente . Și stai așa, că nu e gata. Dincolo, la parterul Grand-ului, mai e banca evreilor de la Leumi. În total, șapte bănci și un oficiu de schimb valutar în mai puțin de 50 de metrii.

Să mori tu.

Și când mă gândesc ce scandal mi-a făcut șeful la ziar, în vremuri demult apuse, când am scris că Muzgociu a închis Romulus Guga ca să mai trântească un rahat de bancă acolo. Cică: ”Dar pe oamenii de afaceri i-ai întrebat dacă mai e nevoie de o bancă în Tîrgu Mureș”? De parcă băncile astea de căcat sunt pentru oamenii de afaceri. Sunt pentru țărani de neam prost care să ia credit cu buletinul până la ruinarea economiei naționale.

IDIOȚILOR.

La sfârșitul săptămânii trecute am călătorit spre sud în interes de servici. La dus am luat trenul, dar m-am întors cu autobuzul, care, în mod surprinzător, furnizează o experiență mai fermecătoare prin escalele pe care le faci în autogări, unde mai bei o cafea, admiri peisajul și poți să scuturi trandafirul, dacă simți nevoia. De asemenea, viteza de înaintare este simțitor mai mare decât în cazul trenului, căile ferate române, construite pe vremea lui Carol, sau Ferdinand, nu sunt sigur, reflectând în mare parte starea de ruină în care se află CFR-ul.

În același timp, cu autobuzul am reușit să conștientizez în trecere o diferență majoră pe care sudul o are față de Ardeal. Sudul e mai românesc. Și nu mă refer la modul negativ. Mă refer la limbă și la modul în care aceasta a fost folosită pentru denominarea spațiului în care omul și-a dus de-a lungul timpului existența.

Mănăstirea Colț, din Râu de Mori

Mănăstirea Colț, din Râu de Mori

Am staționat în Hațeg 25 de minute și, sorbind o cafea arsă, tare și amară, nu foarte plăcută, m-am plimbat prin parcarea autogării, aruncând o privire pe traseele autobuzelor. Destinațiile aveau un soi de sonoritate pe care cu greu a-i putea regăsi-o în Ardeal: Clopotava, Ostrov, Hațeg, Ciula Mare și, mai presus de toate, Râu de Mori. 

În Mureș, ca urmare a stăpânirii ungare, austro-ungare, denumirile localităților, mai ales a celor rurale, au avut inițial nume străine, majoritatea ungurești care, odată cu desființarea regiunii autonome, în loc să fie traduse sau modificate cu înțeles în românește, au fost doar românizate, adică făcute să sune românește, păstrându-se rădăcina inițială, dar pierzându-se complet sensul.   

Deși în trecutul recent nu am avut ocazia să călătoresc prea mult în țară și nu pot exprima o opinie foarte obiectivă, în experiența personală, în nord, doar în Apusenii moților am remarcat sonorități asemănătoare, reflectând o istorie cu adevărat românească, deși greu identificabilă: Doda Pili, Ic Ponor, Padiș.   

De asemenea, am fost fascinat de nenumăratele minunate MONUMENTE DE RUINĂ pe care le poți întâlni pretutindeni:

Industrie-Maramures-7Fabrici dezafectate.

Turnuri de apă cu zidăria coșcovită.

Exploatări miniere încremenite.

Guri de mină zidite. 

Un siloz întreg răsturnat peste coama unui deal.

Am regretat că n-am avut un aparat de fotografiat la mine.

Doi pui de țigan, cu ochi albaștri.