Posts Tagged ‘criză’

Marea criză economică a fost perioada crizei lumii capitaliste datorate supraproducției, între anii 19291933, caracterizată printr-o scădere dramatică a activității economice mondiale. Primele semne ale crizei s-au manifestat încă din anul 1928.

Începutul marii crize economice în Statele Unite (n.n ca și actuala criză, a început în SUA) este de obicei asociată cu prăbușirea bursei de acțiuni pe 29 octombrie 1929 (așa-numita Black Tuesday) . Criza economică a avut efecte devastatoare, atât în țările puternic industrializate, cât și în cele mai puțin dezvoltate, ale căror economii depindeau în cea mai mare măsură de exporturile de materii prime. Nivelul comerțului mondial a scăzut rapid, la fel cum au scăzut de altfel și veniturile personale, veniturile bugetare și profitul din afaceri. Orașele din întreaga lume au suferit puternic de pe urma crizei, în special cele care depindeau de industria grea. Activitatea în construcții a fost practic oprită. Zonele rurale a suferit de pe urma scăderii prețurilor mărfurilor agricole cu 40 – 60%. [1] Mineritul și exploatarea lemnului au avut probabil cea mai dramatică scădere, deoarece cererea scăzuse puternic iar alternativele de reangajare a muncitorilor mineri sau forestieri în alte sectoare erau cele mai reduse.

Marea depresiune economică în diferite țări ale globului s-a încheiat în momente diferite. În majoritatea țărilor au fost concepute programe de refacere și cele mai multe au trecut prin diferite transformări politice, care le-au împins spre extremele dreaptă sau stângă. Societățile bazate pe democrația liberală au ieșit puternic slăbite din criză și dictatori, precum Adolf Hitler au ajuns la conducerea unora dintre cele mai puternice state și au pregătit condițiile politico-militare pentru declanșarea în 1939 a celui de-al Doilea Război Mondial.

Cauze

Odată cu terminarea Primului Război Mondial relațiile economice naționale și internaționale s-au confruntat cu probleme ca: dispariția unor resurse umane și de producție, emiterea banilor fără acoperire (adică politică financiară inflaționistă care stă la baza activității Rezervei Federale și în prezent), haos în relațiile economice, supraproducție/respectiv scăderea dramatică a cererii și speculații la bursă a apărut criză economică mondială. Ca urmare a crizei economice a crescut inflația și șomajul, respectiv a apărut penuria produselor de larg consum.

Black Tuesday

Crahul bancar de la bursa de pe Wall Street a avut loc datorită speculațiilor din anii 1920 și a nereglementării sistemului bancar și bursier ( n.n. la fel ca în prezent). Sute de mii de americani investeau pe bursă în acțiuni dintre care multe nu valorau sumele pentru cât se tranzacționau. Mulți dintre jucătorii de pe bursă investeau bani împrumutați. Brokerii în mod regulat își împrumutau clienții, mici investitori, cu mai mult de două treimi din valoarea acțiunilor pe care le cumpărau clienții, astfel că peste 8,5 miliarde de dolari erau contabilizați ca și împrumuturi, valoare care depășea cantitatea de bani care circula în SUA pe vremea aceea. Datorită faptului că valoarea nominală a acțiunilor creștea neîncetat, acest lucru a încurajat lumea să investească, sperând că valoarea acțiunilor cumpărate va crește, aducând astfel câștiguri. Astfel au apărut „bulele speculative. După un vârf înregistrat la 3 septembrie 1929 de 381.17, la 24 octombrie 1929 indicele Dow Jones a scăzut (s-au spart bulele speculative). Bursa era caracterizată prin faptul că datorită panicii toată lumea dorea să-și vândă acțiunile și foarte puțini erau dispuși să cumpere acțiuni, astfel că valoarea marii majorități a acțiunilor a scăzut dramatic.


Criza economică și nazismul

Din punct de vedere internațional, partidul nazist susținea că criza economică din anii 1930 a fost creată de către o conspirație internațională a marilor bancheri. Capul acestei conspirații era considerat ca fiind un grup de evrei, ceea ce motiva încă o dată distrugerea acestei etnii în timpul holocaustului. Aceste organizații ale bancherilor erau binecunoscute în acea vreme și se știa că puteau influența statele naționale prin extinderea sau retragerea creditelor. Influența nu se limita la statele mici, precum stătulețele germane care au precedat crearea națiunii germane din anii ’70 din secolul al XIX-lea, ci putea privi chiar și marile puteri europene începând cu secolul al XVI-lea. De altfel multe companii transnaționale din perioada secolelor XVIXIX (Dutch East India Company, de exemplu) au fost create special pentru a se angaja în războaie în locul guvernelor, și nu invers.

Se poate spune că partidul nazist era împotriva puterii companiilor multinaționale în raport cu statul națiune.

Teoria economică nazistă se baza pe interesele locale imediate, dar încerca să se îmbine și cu concepții ideologice economice recunoscute pe plan internațional.

Politica economică internă era focalizată pe trei obiective principale:

  • eliminarea șomajului
  • eliminarea inflației devastatoare
  • extinderea producției de bunuri de larg consum pentru a îmbunătăți standardul (nivelul) de viață al claselor de mijloc și jos.(n.n. spre diferență de politica economică globală actuală care distruge clasele de mijloc și de jos prin impunerea măsurilor de austeritate, în timp ce băncile care au generat criza sunt recapitalizate cu bani publici) 

Toate aceste obiective ținteau spre îmbunătățirea situației Republicii de la Weimar și întărirea partidului. În ceea ce privește evoluția economică, partidul a avut mare succes. Între 1933 și 1936PNB al Germaniei a crescut cu o rată anuală de 9,5 %, în timp ce industria luată singură a crescut în medie chiar cu 17,2 %. Expansiunea economică a scos Germania din criza economică în care se afla după primul război și a redus drastic șomajul în mai puțin de patru ani. Consumul public a crescut anual cu 18,7 %, iar consumul particular cu 3,6 %”.

Preluare wikipedia.ro

Fondul Monetar Internațional și-a revizuit viziunea cu privire la așa numitul Plan Chicago care în anii ’30 a încercat să propună guvernului SUA o reformă a sistemului monetar care să ducă la sfârșitul Marii Crize Economice. Întocmit de un grup de opt economiști conduși de profesorul Irving Fisher, Planul Chicago îndemna la abandonarea principiului rezervei fracționare care și în prezent permite băncilor să aibă o cifră de afaceri de zece ori mai mare decât capitalul deținut și la stoparea creării banilor pe baza escaladării datoriei publice. 

Din nefericire, F.D. Rooseveld a ignorat planul, drept răspuns acesta instituind confiscarea întregii cantități de aur deținută privat în Statele Unite, ceea ce a dus la sărăcirea și mai accentuată a populației. 

Fondul Monetar Internațional recunoaște în prezent valabilitatea celor patru afirmații principale ale Planului Chicago demonstrate prin pagini de calcule matematice laborioase, și anume:

1. Un mai bun control asupra variației masei monetare în piață.

2. Prevenirea retragerilor masive de capital care poate duce la colapsul bancar.

3. Reducerea dramatică a datoriei publice.

4. Reducerea datoriei private, prin faptul că crearea de bani nu mai produce automat escaladarea datoriei publice. 

Suplimentar, FMI a identificat faptul că aplicarea Planului Chicago ar duce la o creștere a produsului intern brut (PIB) cu nu mai puțin de 10 procente.

 

Firește, în ciuda acestei descoperiri, după aproape un secol de ignorare, Planul Chicago nu va fi pus niciodată în aplicare, atâta tip cât eradicarea datoriei publice și sporul de 10% al PIB s-ar realiza cu sacrificarea profiturilor uriașe generate de sistemul bancar pentru un grup restrâns de plutocrați prin principiul rezervei fracționare. De asemenea, prin Planul Chicago, băncile ar urma să renunțe la monopolul exercitat asupra creării banilor, care prin manipularea masei monetare prin inflație și deflație realizează REDISTRIBUIREA BUNĂSTĂRII DE LA CEI MULȚI CARE AU PUȚIN, CĂTRE CEI PUȚINI CARE AU MULT.    

Deci… NU. 

În privința naturii psihologice a celor ce se petrec în Marea Britanie mulți și-au dat cu părerea și mulți au dat pe lângă. Comentatori mai mult sau mai puțin demn de atenție au răsturnat pe toate părțile mai toate motivele posibile: criza, eșecul multiculturalismului, implicarea clanurilor mafiote. Multe dintre aceste supoziții le-au demontat într-un articol anterior. Ultimul invocat în această suită de stereotipii, în ultimă instanță, a fost nihilismul. Adică, am avea de a face cu o generație nihilistă de rebeli fără cauză. Ei bine, acesta s-a dovedit a fi un alt clișeu ca și toate celelalte, căci cât de nihilist poți să fii ca să spargi un magazin pentru a-ți însuși din el o pereche de ”adidași”, ori una de ”blugi” după ultima modă. Vreun nihilist part-time probabil, altfel cu credințe cât se poate de mercantile.

Ei bine, cu părere de rău pentru cei care suferă din cauza popularității sale, în detrimentul tuturor filozofilor tubului catodic, tot Mircea Badea s-a arătat a fi cel mai exact în a aprecia adevăratul substrat psihologic al fenomenului golănașilor de boutique ai Londrei și a altor metropole engleze cuprinse de flama revoltei împotriva magazinelor. Și anume, invocând Fight Club, filmul cult care sfârșea în chip admirabil minunații ani ’90, al căror spirit de revoltă a lăsat apoi cale liberă consumerismului noilor yuppies, a târfelor mediatice celebre pentru că sunt avute și… târfe, și a homalăilor înghesuiți în rândurile publicului unui concert Lady Gaga.

Ce suntem noi? ”Suntem consumatori, produși ai obsesiilor legate de atingerea unui standard de viață. Corupția morală, crimele, sărăcia nu mă interesează. Ceea ce mă interesează sunt revistele cu celebrități, un televizor cu 500 de canale, numele cuiva pe chiloții mei”… Ce suntem noi? ”O întreagă generație care alimentează rezervoare cu benzină, servesc la masă în restaurante, sclavi cu gulere albe. Publicitatea ne îndeamnă să dobândim mașini, haine, să ne agățăm de slujbe pe care le urâm ca să cumpărăm rahaturi de care nu avem nevoie. Am fost crescuți cu televizorul care ne-a făcut să credem că într-o zi vom fi cu toții milionari, zei ai marelui ecran, staruri rock, dar nimic din toate acestea nu se va întâmpla. Încet, încet, ne dăm seama de acest lucru, și suntem foarte, foarte încrâncenați”.
Revolta jefuitorilor britanici de boutique-uri e o revoltă a rataților societății de consum, a neisprăviților care nu s-au învrednicit să se ridice la nivelul năzuințelor lor privind standardul de viață, și când au găsit un moment propice, s-au apucat să se răzbune pe cei mai avuți decât ei, eventual însușindu-și o parte din bunurile lor. Nu există niciun țel nobil în această revoltă, niciun principiu revoluționar animând spiritele fierbinți ale unor tineri idealiști. Generația Paris Hilton, Lady Gaga, și a puțoilor de bani gata care se califică la statutul de ”călăreț pe pulaneză” nu are decât frustrări materialiste și o găoază largă între buci în care s-a strâns toată usturimea parazitului de canapea pe care soarta la hărăzit părții celeilate a ecranului.