Posts Tagged ‘Fight Club’

Mercedes Rojo Izquierdo a șocat opinia publică internațională când a declarat în fața unei comisii de anchetă că, în postura sa de membru al consiliului director al băncii spaniole Bankia, beneficiara unui bailout de 20 de miliarde de euro care a scăpat-o de la faliment, nu pricepea nimic din rapoartele financiare care îi erau prezentate, și asta pentru că ea este de specialitate inginer chimist. Prin urmare, o toată pusă șefă peste o bancă, a băgat statul spaniol într-o datorie pe care nu o poate plăti fără condamnarea la mizerie a populației care iese acum în stradă ca să fie snopită în bătaie.

Vă sună cunoscut? Dacă nu, să luăm cel mai recent caz din administrația de stat din România. Directorul Transelectrica,  Andrei Benghea-Mălăieş, conform CV-ului domniei sale, a obținut bacalaureatul după ce a terminat facultatea, acesta de asemenea votându-se singur la conducerea companiei. În acest caz, un bou, șef peste regie națională.

Că asemenea dobitoci sunt puși pe post de paravan în fruntea companiilor statului spre a facilita prin nerozia lor furtul din banul public care ruinează economia națională, e de înțeles. Dar ce concluzie tragem atunci când acest lucru se întâmplă în companii private, recte bănci mamut care se află la originea acestei monstruoase crize mondiale care pune în genunchi state naționale? Există o singură concluzie:

Toată această criză e o inginerie, un furt monstruos, global, realizat de cartelul financiar internațional, cu scopul de a răpi suveranitatea statelor naționale spre a le supune unei autorități corporatiste, transnaționale, globale. Un singur guvern mondial, o singură bancă, o singură monedă tipărită de către aceasta.   

Soluția: distrugerea sistemului financiar bazat pe bănci centrale care manipulează masa monetară prin inflație și deflație, pentru redistribuirea bunăstării și înrobirea populației globale, și emiterea de către stat a monedei naționale, fără datorie publică cu dobândă asociată. Dacă statul poate emite o hârtie de valoare numită obligațiune de stat, care reprezintă o datorie de plată cu dobândă asociată, poate emite și o hârtie de valoare numită ban, care să nu-l oblige la nimic și cu care se poate finanța singur.

Banii au fost inventați de cămătari, însă aceștia au devenit o responsabilitate prea mare pentru niște paraziți.  E timpul să-i stârpim.

Niște idioți au aruncat în aer World Trade Center. Complet inutil. Pentru o lume puțin mai bună nu trebuie distruse decât companiile de cărți de credit. Ca-n Fight Club.

Capodoperă.

În privința naturii psihologice a celor ce se petrec în Marea Britanie mulți și-au dat cu părerea și mulți au dat pe lângă. Comentatori mai mult sau mai puțin demn de atenție au răsturnat pe toate părțile mai toate motivele posibile: criza, eșecul multiculturalismului, implicarea clanurilor mafiote. Multe dintre aceste supoziții le-au demontat într-un articol anterior. Ultimul invocat în această suită de stereotipii, în ultimă instanță, a fost nihilismul. Adică, am avea de a face cu o generație nihilistă de rebeli fără cauză. Ei bine, acesta s-a dovedit a fi un alt clișeu ca și toate celelalte, căci cât de nihilist poți să fii ca să spargi un magazin pentru a-ți însuși din el o pereche de ”adidași”, ori una de ”blugi” după ultima modă. Vreun nihilist part-time probabil, altfel cu credințe cât se poate de mercantile.

Ei bine, cu părere de rău pentru cei care suferă din cauza popularității sale, în detrimentul tuturor filozofilor tubului catodic, tot Mircea Badea s-a arătat a fi cel mai exact în a aprecia adevăratul substrat psihologic al fenomenului golănașilor de boutique ai Londrei și a altor metropole engleze cuprinse de flama revoltei împotriva magazinelor. Și anume, invocând Fight Club, filmul cult care sfârșea în chip admirabil minunații ani ’90, al căror spirit de revoltă a lăsat apoi cale liberă consumerismului noilor yuppies, a târfelor mediatice celebre pentru că sunt avute și… târfe, și a homalăilor înghesuiți în rândurile publicului unui concert Lady Gaga.

Ce suntem noi? ”Suntem consumatori, produși ai obsesiilor legate de atingerea unui standard de viață. Corupția morală, crimele, sărăcia nu mă interesează. Ceea ce mă interesează sunt revistele cu celebrități, un televizor cu 500 de canale, numele cuiva pe chiloții mei”… Ce suntem noi? ”O întreagă generație care alimentează rezervoare cu benzină, servesc la masă în restaurante, sclavi cu gulere albe. Publicitatea ne îndeamnă să dobândim mașini, haine, să ne agățăm de slujbe pe care le urâm ca să cumpărăm rahaturi de care nu avem nevoie. Am fost crescuți cu televizorul care ne-a făcut să credem că într-o zi vom fi cu toții milionari, zei ai marelui ecran, staruri rock, dar nimic din toate acestea nu se va întâmpla. Încet, încet, ne dăm seama de acest lucru, și suntem foarte, foarte încrâncenați”.
Revolta jefuitorilor britanici de boutique-uri e o revoltă a rataților societății de consum, a neisprăviților care nu s-au învrednicit să se ridice la nivelul năzuințelor lor privind standardul de viață, și când au găsit un moment propice, s-au apucat să se răzbune pe cei mai avuți decât ei, eventual însușindu-și o parte din bunurile lor. Nu există niciun țel nobil în această revoltă, niciun principiu revoluționar animând spiritele fierbinți ale unor tineri idealiști. Generația Paris Hilton, Lady Gaga, și a puțoilor de bani gata care se califică la statutul de ”călăreț pe pulaneză” nu are decât frustrări materialiste și o găoază largă între buci în care s-a strâns toată usturimea parazitului de canapea pe care soarta la hărăzit părții celeilate a ecranului.