Posts Tagged ‘prostie’

Incidentul Cosmin Marinescu, băiatul de 16 ani agresat de coechipierii săi de etnie maghiară de la lotul național de hochei ”care nu vrea să vorbește la ei românește”, evidențiază în cel mai pur mod, cum numai copiii pot să exprime, adevărata simțire a ungurului rezident pe plaiurile mioritice. Adică, ungurul nu se simte român, nu vrea să fie român, nu vrea să învețe Limba Română și în general detestă tot ce e românesc. Adăugă peste astea steagurile Ungariei și ale autointitulatului ținut secuiesc proțăpite pe clădiri oficiale din Harghita și Covasna și ai în perspectivă toată arama dată pe fața auto-victimizaților maghiari cu hemoroizii umflați cât pepenii și din această cauză suferinzi amarnic de cele mai abitir mâncărimi în cur din câte le-a fost dat vreodată să suporte minoritarilor de aici sau de aiurea.

Este succesul repurtat de demagogia UDMR după 20 de ani în care a știut să cultive complexele și resentimentele minoritarilor maghiari, spre a păstra pentru sine un electorat captiv, îmbătat de ideea că are nevoie de acest partid orientat nu politic, ci etnic. De ce? Păi ca să defrișeze Verestoy pădurile din Harghita și Covasna a căror munți golași în prezent relevează privirii unul dintre cele mai revoltătoare atentate la adresa mediului din această țară.

Tehnica e simplă. Pe de o parte, este excitată agresivitatea ungurului ”care nu știe la el românește”, nenorocit la fel ca și restul țării, lovit odată în plus de limitarea opțiunilor sale sociale la enclava sa geografică și lingvistică. Apoi cultivarea separatismului prin care se lărgește prăpastia dintre români și maghiari care încetează astfel să-l mai perceapă pe celălalt ca fiind un om ca și el, ci ca pe însuși diavolul.

Eu însumi, sătul până peste cap de văicăreala fără sfârșit a ungurului care nu mai poate trăi de câtă nedreptate se abate peste capul lui, sunt înclinat să nu mai văd în el maghiarul, ci un NIGGA trăind într-o realitate paralelă în care sclavia nu a fost încă abolită iar Isus e negru.

Reclame

Am primit brioșe. Prin poștă. Chestia e că nu mi-au venit acasă, așa că a trebuit să mă trămbălesc până la capătul celălalt al orașului, la Oficiul Poștal 5, ca să primesc coletul. Funcționara de la poștă mi-a cerut avizul, pe care firește nu-l aveam, pentru că deși îmi era adresat, coletul nu-mi fusese trimis mie. Nu-i nimic. Se poate cu buletinul. Am ridicat coletul, aflat într-o oarecare stare de degradare, purtând o etichetă pe care se explica succint: ”sosit în această stare”, l-am deschis și, ce să vezi: ”BRIOȘE”.

Firește, primul lucru la care m-am gândit a fost: ”ANTRAX”. Așa că, după ce am băut o bere cu amicii în Weekend, ca să nu fi venit degeaba până la ”mama dracului”, m-am dus la poliție. M-am apropiat de primul ghișeu care mi-a ieșit în cale, unde un agent plin de ifose și grețuri matinale mi-a făcut semn către un gagiu în uniformă pe care, dat fiind faptul că stătea la o măsuță de lângă ușă, inițial l-am confundat cu portarul. De măsuță avea însă lipit un afiș pe care scria mare și lăbărțat: ”INFORMAȚII”. Înțelegând astfel că individul e un ofițer de informații, ceva, i-am prezentat problema. În secunda următoare mi-a aruncat o privire bovină, după care, dacă îmi aduc bine aminte, mi-a pus o întrebare cât s-a putut de inteligentă: ”Ceeeeeeeeeeeeeeeeeee”? 

– Am primit un colet, zic, repetându-mă, din București, de la o adresă necunoscută, în care sunt două brioșe.

Am zis adresă necunoscută, pentru că habar n-aveam cine erau ăia de mi-au trimis mie brioșele, altfel expeditorul era scris cu litere de mână pe partea laterală a coletului.

„Ofițerul de informații” a părut cuprins de dileme existențiale: ”Unde să sun? La judiciar”?

Până la urmă cred că a sunat la Brigada Diverse, sau ceva de genul ăsta, unde a vorbit cu ”Suzi”. ”Suzi” însă nu înțelegea, așa că ofițerul de informații a chemat-o la poartă, să-și dea și ea cu părerea. A venit după vreo zece minute o duduie cu țurloaiele îndesate într-o pereche de ”iegări”, costumație absolut regulamentară în Poliția Română, presupun.

Am dat să-i expun problema, fiind respins cu un gest regal, care arăta faptul că ”Suzi” dorea să treacă prin viața de copoi, asumându-și cât mai puține responsabilități posibile. Așa că s-a pus la rândul ei pe dat telefoane.

– E un domn aicea cu un pachet în care nu știe ce e. Nu știe de la cine, a început să îngâne duduia în receptor.

-Pardon, zic. Știu ce e în el, și expeditorul e scris pe colet.

”Suzi” a părut ulterior vag agasată.

– Domnule, dacă nu-mi explicați clar despre ce e vorba…

– Păi tocmai mi-ați spus să nu vă zic dumneavoastră.

– Bine, atunci spuneți despre ce e vorba.

Așa că m-am apucat a nu știu câta oară.

– Am primit un colet din București care conține două brioșe.

– Ați comandat dumneavoastră brioșe din București, a intervenit ”ofițerul de informații”, care între timp cred că realizase o evaluare profundă a situației. 

– Păi nu, zic. Tocmai asta e problema.

Păi, și ce vreți să facem noi? 

Asta din urmă venise de la un băiat înalt și frumos, zdravăn, cu ceva osânză abdominală, ce-i drept, dar absolut conformă cu standardele Poliției Române, îmbrăcat cu blugi și tricou, care se insinuase pe nesimțite în chestiune. Purta niște ochelari de soare bengoși 100%, care-i acopereau juma’ de față. Practica probabil schiatul, sau se îndrepta către o sesiune de scufundări, sau ceva de genul ăsta.

– Domnule, zic, am primit un colet pe care nu-l așteptam, de la o adresă pe care nu o cunosc, în care sunt două brioșe.

– Da, și?

– Dacă aș fi primit un plic cu un praf alb în interior, zic, care e departamentul care ar trebui să se ocupe de asta?

– Aia e altceva, zice ”bengosul”. Aia ar putea fi droguri.

– Droguri! zic eu, care nu mă tem de droguri, dar mi-e groază de ANTRAX. De unde știți că  nu conțin droguri? N-ați auzit de brioșe cu canabis? Sunt un produs de patiserie foarte popular în Olanda. Nu puteți să faceți niște analize?

– Cum, așa gratuit? a trântit-o ”bengosul”, uitând că lucrează într-o instituție publică, plătit fiind din bani publici, aflat astfel în slujba cetățeanului. 

Apoi mi-a trecut prin cap că probabil ”ochelaristul” aștepta o șpagă, ceva, sau măcar așa, o mică atenție.

În cele din urmă, fiind și ”Suzi” de față, bengosul a încercat să facă dovada supremă a virilității sale:

– Vreți să le mâncăm acum împreună?

– Puteți să le mâncați dumneavoastră, zic, gândindu-mă mai ales la faptul că brioșele în chestiune aveau un aspect destul de învechit.

În cele din urmă, bengosul s-a plictisit, și a întins-o braț la braț cu ”Suzi”.

Așa că am rămas din nou singur cu ”ofițerul de informații”, care părea copleșit de povara responsabilității. De aceea probabil a apelat la un coleg din ghișeul alăturat, la care mă prezentasem de la bun început.

A venit un băiat mignon, în uniformă, spălat, cu ochelari. Ne-am așezat.

– Deci, despre ce e vorba?

Așa că m-am apucat din nou. Brioșe… de la  Bucureștiu… sunt cam vechi… și eu nici nu mănânc grâu.

Aiurea! ”Tablagiul” n-avea nicio idee.

– Am înțeles că ați vorbit și cu cei de la crimă organizată?

CRIMĂ ORGANIZATĂ? Cine? BENGOSUL?

– Habar n-am cine era domnul, zic. De altfel, cred că era în drum să ia prânzul.

– Dar cine sunteți dumneavoastră? am întrebat până la urmă, vag enervat, pentru că pierdusem desenele animate cu aiureala asta.

Boar Claudiu, agent Poliția de Proximitate.

– Poliția de Proximitate? zic. Și de ce stau de vorbă cu dumneavoastră? Am primit coletul de la București, iar Bucureștiul, din câte știu eu, nu e în niciun fel de proximitate. În cele din urmă, în absolută pană de idei, agentul Boar Claudiu mi-a dat soluția supremă, raportat la nivelul său de competență.

– Trimiteți-le înapoi!

Așa că le-am trimis.”