Arhivă pentru Ianuarie, 2010

Şi dacă mai existau până acum îndoieli în ceea ce priveşte faptul că trăim într-o ţară înapoiată, ultimele dezvăluiri de presă despre războiul paranormalilor, petrecut în spatele cortinei cu ocazia ultimelor alegeri prezidenţiale, le-a spulberat cu desăvârşire, cel puţin în ceea ce mă priveşte. Ca să recapitulăm, e vorba de preşedintele mariner care, aventurându-se cu bărcuţa pe valurile agitate ale politichiei, nu atât de temerar pe cât am crezut odată, este secondat de una bucată paranormal care, împreună cu soţia sa, paranormală de asemenea, dar şi şefă peste ITM Bucureşti în contul PD-L, este autorul unor cărţi de…ăăăăăăăă, paranormale.

Buratino, de partea celalată, mai vechea noastră cunoştinţă, dacă vi-l amintiţi – clăpăug, nasul mare – cu una bucată consoartă care nu ştie unde sunt cratiţele, dar apare veselă la televizor şi se trezeşte vorbind, a fost chipurile atacat de paranormalul marinerului taman la confruntarea finală de la Realitatea şi d’aia a pierdut alegerile. Sau cel puţin asta este opinia generală răspândită în partidul ‘mnealui.

Curată comedie, mon cher! Totul se învârte în jurul unei absconse flăcări violet care a fost pentru prima dată invocată de guzganul rozaliu, poate nu întâmplător.

A reieşit pe urmă că paranormalul marinerului a fost mai întâi paranormalul lui Buratino în campania din 2007, post din care a fost concediat în urma rezultatului paranormal înregistrat de Cap de Lemn la alegerile europarlamentare din vremea aceea.

Una peste alta, toate aceste dezvăluiri paranormale conturează unul dintre cele mai ridicole portrete ale politicianului dă Dâmboviţa. Acesta, pe lângă faptul că e corupt, hoţ, mincinos, făţarnic, laş, mai  e şi superstiţios, simţind nevoia să îngroape sub un strat foarte gros de fanfaronadă mistică esenţa ticăloasă a făpturii sale care-l recomandă ca un demnitar de prim rang în iadul lui Belzebut.

Deci, ce învăţăminte putem trage din această comicărie? În primul rând, e clar că nu a trecut destul timp de la ieşirea omului din comuna primitivă. Atavisme ancestrale leagă încă fiinţa umană de tipare comportamentale în care simţirea determină omul să prefere realitatea unui universe magic ideal, în locul unuia fizic, contondent. Unii cred că doamne doamne a fost născut de o fecioară fecundată de o fantomă. Alţii, că culoarea violet are o legătură strânsă cu câştigarea scrutinelor politice.

În al doilea rând, cu cât o minciună e mai gogonată, cu atât aceasta devine mai credibilă. Mai ales atunci când pretinde credinţă pentru dobândirea valorii sale de adevăr. E principiul pe care se bazează toate religiile.

În al treilea rând, aborigenii încrezători în flăcări violet şi paranormali cu puteri închipuite ar putea fi victime uşoare pentru cei ce-ar desluşi modul în care superstiţiile acestora pot fi manipulate. Ei deja au căzut în plasa paranormalilor care pretind că-i slujesc.

Iar în al patrulea rând, omul corupt se teme de trăsnete.

Anunțuri

Poliţist “dejectiv”

Posted: Ianuarie 11, 2010 in hardcore cultura

Cred că am auzit mai întâi CTP-ul vorbind despre filmul ăsta. Apoi a început să ia premii. Un Certain Regard la Cannes, un premiu la care România pare deja abonată, dacă nu cumva e o distincţie care se dă la o grămadă de filme de aceeaşi categorie. L-am căutat la cinema, dar nu l-am găsit. Pe urmă mi-a spus de el un prieten din Canada, că cică e filmat în Vaslui, de unde e el, şi a putut să vadă din nou toată dezolarea din oraşul ăla de amărăşteni. Cică, trebuie să-l văd. Aşa că n-am avut ce face şi a trebuit să-l dau jos. Dar tot degeaba. Nu cred că am rezistat mai mult de un sfert de oră de contorsionări imposibile pe canapeaua mea de convalescenţă de sindrom post-demisie traumatică, privind la caracterul tern şi inform al acestui film fără acţiune, cu dialoguri insipide şi irelevante pentru firul naraţiunii, cu cadre care ar jigni până şi cel mai handicapat simţ estetic, cu scenariu care ar fi putut încape pe o pagină de caiet dictando, restul urmând să fie completat cu umplutură menită să întindă această peltea a lui Ciprian Porumboiu pe parcursul a aproape două ore de tortură. Pentru că l-am văzut până la urmă pe HBO. Dumnezeule, ce tâmpenie!

Eu nu sunt cineast, nu am niciun fel de studii de specialitate, n-am citit niciun fel de cărţi. Nu sunt scriitor, sau, mă rog, nu unul consacrat, n-am niciun fel de studii filologice, iar gramatica nu mă dă afară din casă, dar, scriind de la şapte ani, proză, şi de felul meu un mare povestitor încă de la creşă, prin încercări repetate am ajuns la un fel de principii de compoziţie care sunt menite să îmbunătăţească aspectul estetic al unei naraţiuni. Unul dintre aceste principii se referă la eludare. Eludarea omite precizarea sau redarea unor anumite apecte care dăunează uniformităţii compoziţiei. De exemplu, nu ne interesează câţi soldaţi are Imperiul în Războiul Stelelor şi nici de ce raza laser a săbiilor Jedi nu străpunge atmosfera, ci se opreşte la aproximativ un metru de plăsele, reproducând un comportament nemaivăzut al luminii. Asta este, taci şi înghite.

Când e vorba despre firul naraţiunii, luând aici caracterul ridicol de neîndemânatic al scenariului Poliţistului adjectiv, redarea unei conversaţii la telefon, de genul: „Salut, ce faci… să ne vedem într-o jumătate de oră. Bine, o oră. La barul din colţ. Bine – după care urmează întâlnirea, nu se face. Dă ce? Pentru că reprezintă un timp mort. Conversaţia aceasta irelevantă pentru firul acţiunii, inestetică din punct de vedere al limbajului, pentru că e vorbă goală, nu interesează pe nimeni. E în plus şi într-o naraţiune cursivă face parte din procesul de eludare. Se sare direct la întâlnire. Cum au ajuns să se întâlnească, nu ne interesează, pentru că e timp mort.

Iar „Poliţist adjectiv” e plin de timpi morţi. Pentru că, practic, nu se întâmplă nimic. „Poliţistul adjectiv” păşeşte agale pe stradă. „Poliţistul adjectiv” mănâncă, că doar n-o sta nemâncat ditamai filmul, că nu e omeneşte posibil. Aşa că trebuie să-l arate că mănâncă. Şi nu oricum. Ci de două ori, câte cinci minute în şir. Mâncal-ar tata, cum bagă el lingura în gură şi înghite din ciorba aia chioară dă barabule. Şi p’ormă, „Poliţistul adjectiv” e în misiune. Şi când e el în misiune, nu stă, ci se deplasează, din punctul A în punctul B. Şi din punctul B se întoarce în punctul A. Iar pentru că pe strazile alea cu garduri dă lemn şi case triste cu ziduri cenusii nu mai e nici dracu’, tragem nişte cadre largi cu „poliţistul adjectiv” singur cuc într-un peisaj fără nicio valoare estetică, incolor, inodor şi, cum se putea altfel, insipid.

Pentru că nu doar scenariul acestui film este un mare şi lat timp mort, dar şi maniera regizorală a lui Porumboiu trăzneşte a cadavru. Pentru că în regie, după părerea mea, acest principiu al eludării este la fel de valabil. Dom’le, nu filmăm ceea ce nu are valoare estetică, sau nu e relevant pentru firul acţiunii. Iar „poliţistul adjectiv”, cu bugii lui turceşti care-l fac să pară crăcănat şi pufoaica lui dă piele întoarsă, în mijlocul unei promenade de periferie de Vaslui muncitoresc în şomaj tehnic, n-are nicio valoare estetică. Iar dacă unii ar spune că e vorba de o prezentare a universului deprimant în care „poliţistul adjectiv” îşi duce existenţa… AIUREA. În artă şi urâtul trebuie să fie estetic. Aşa cum se întâmplă cu cei doi boşorogi dezgustători cu pielea atârnându-le pe schelet, încălecaţi şi dându-şi limbi într-un tablou de Goya. Sau cu „Pluta meduzei” înţesată de cadavre şi resturile unui dejun canibal. „Poliţistul adjectiv” însă… nu. Nu.

Dar, ca să nu luăm toată acadeaua din mâna bebelaşului, „Poliţist adjectiv” este totuşi un film pe durata a vreo cinci minute. Mai întâi acolo unde redă caracterul inept al Academiei Române pentru care de acum „nicio/niciun” e adjectiv pronominal şi se scrie împreună, şi apoi la final, când un chestor ireal de filozof se foloseşte de aşa numita „maieutică” pentru a legitima din punct de vedere moral săltarea minorului trăgător de THC. Cinci minute am zis. Nu mai mult. Ceea ce nu e de ajuns nici pentru un scurt metraj, dar’mite pentru ditamai maratonul cinematografic. Şi acesta este şi motivul pentru care Porumboiu a umplut acest film de timpi morţi, pentru că în lipsă totală de inspiraţie, cu un subiect subţirel, cu un cadru fizic fără nicio sclipire estetică, ce altceva putea să ofere turmei de critici francezi plictisiţi de viaţă, pentru care maniera stângace de a face film a regizorului român de ani 2000 constitue un soi de exotism irezistibil, care-i face să ejaculeze instantaneu câte un „certain regard”.

Şi eu care credeam că Mungiu e un dezastru.

Cred, deci subzist

Posted: Ianuarie 7, 2010 in categoria sfântă

Întotdeauna am considerat că religia de mase e o industrie cu capital privat care beneficiază de avantajul de a nu fi obligată să plătească impozit statului. Fapt dovedit de cantităţile industriale ale produsului de bază furnizat de aceasta consumatorului ignorant şi habotnic. Este vorba fireşte despre agheazmă, apa chioară blagoslovită de unsul domnului călare pe cisternă. Aşa cum s-a întâmplat la Constanţa, unde Arhiepiscopia Tomisului a înlesnit desfacerea cu amănuntul a 15.000 de litrii de apă sfinţită, necesară mai ales sufletului pios şi sensibil al băbuţelor care vor să se oblojească la lingurică.

Având în vedere spiritul antreprenorial al preafericitului Daniel, acesta ar putea înlesni pe viitor achiziţionarea de către Patriarhia Ortodoxă Română a unei linii automatizate de îmbuteliere a poşircii domnului, care ar putea beneficia şi de suportului unui brand puternic care să o comercializeze în formă pasteurizată şi aseptică pe toate meridianele globului. „Coca Cola, acum şi fără zahăr, fără caramel, fără CO2, doar apă chioară în care se murează Duhul Sfânt, la preţul de 98 de eurocenţi”. Pun prinsoare că nici atentatorii sinucigaşi ai lui Allah n-ar putea rezista la o ofertă atât de avantajoasă, dat fiind faptul că prin pustietăţile alea unde se şterg ei cu pietre la cur, apa sfântă e o absolută raritate. Şi, astfel, Preafericitul Daniel de România va învinge erezia ismaieliţilor şi îşi va vedea cu ochii împlinit visul de a fi sanctificat încă în viaţă fiind şi a ajunge astfel în Casa Domnului înaintea lu’ Teoctist care se perpeleşte încă în Purgatoriu pentru că n-a zis nimic atunci când ţăranca aia proastă de Lenuţa dărâma „besericile”.

Iar pentru la primăvară, direct de la Campofrio în colaborare cu Patriarhia Română, sfinte moaşte la kil, numa bune pentru un borş dă oase care ar scula-o şi pe mamaie din mormânt.