Arhivă pentru Octombrie, 2009

Aţi văzut clipurile alea electorale? Ha-ha-ha. Adică, cum e să încerci să te impui în conştiinţa electoratul prin caracteristici cum ar fi- INTELIGENT- când eşti cunoscut drept Prostănacu’. Şi celălalt, de la PNL, Anonimul, are un clip identic cu prestaţia lui politică, de campanie, sau cum mai vreţi să o numiţi. Doar o imagine, fără niciun mesaj. Urmează Zodia Peştilor, Buză de Ştiucă, primarul autostrăzii conştiinţei suspendate. Hai, România! Ura, Ura şi la gară! Muie, muie, muie, la arbitru muie, muie… S-ar fi potrivit la fel de bine.

De departe, preşedintele mariner, de zece, care-i şi întrece, are campania cea mai bengoasă dintre toate. Adică, mănâncă atâta căcat pe toate panourile alea electorale cu referendumul, încât îmi face impresia că iarăşi a început să pută oraşul a cadavru, ca pe vremea când mai era abator lângă turbină. Nu ştiu cine e artizanul campaniei lui, dar e tare, frate. N-ai cum să câştigi alegerile ,dacă nu mănânci căcat în cantităţi industriale. Şi marinerul se pricepe la alde astea, că doar nu are stomacul sensibil, iar pe obraz are grefată piele de pe curul rinocerilor. Mare pişicher, mon cher, mare canalie!

Am intrat oficial în campania electorală. What a horse shit! Să te ţii acum declaraţii sforăitoare, promisiuni, mâncători de căcat în cantităţi industriale. Să nu ne facem iluzii. Nu sunt alţii mai buni, doar căpitanul Chiorâş Chiodorâş e mai rău decât toţi. Şi de ce, mă rog? Păi să începem cu faptul că dobitocul ţine ţara pe loc cu un guvern de găozari şi târâturi conduşi de homunculul marotă, guvern care nu a făcut nimic de la investitură, care s-a compromis prin scandaluri de corupţie şi care funcţionează acum cu un cabinet înjumătăţit, cu câte un mâncător de căcat lăţit pe două portofolii ministeriale din care să mulgă bani pentru clientela politică. Iar Chiorâş Chiondorâş supervizează toată daradela, mâncând căcat pe la televiziuni aservite unde, fiind prost de dă în gropi, îşi dă arama pe faţă cu fiecare cuvânt pe care-l rosteşte. Odată că nu l-a interesat niciun moment schimbarea homuncului marotă care s-a dovedit cel mai devotat sugaci din câţi a văzut pana lui de dat în bărci, la fel cum niciun moment nu l-a interesat vreodată binele public al acestei ţări. Vorbeşte de acorduri cu FMI, dar ţine în loc un guvern de paparude interimare cu care FMI n-are ce să discute. Aşa cu nu mai vin banii cu care să plătim PENSIILE ŞI SALARIILE, pe care însuşi Chiorâş Chiondorâş le invocă, deşi vina e numai a lui, mama lui de pitic complexat, ahtiat de putere.

Apoi, dacă va fii reales, lucrurile se vor împuţi şi mai tare. Pentru că gozarul şef o să dizolve Parlamentul, pentru că nu-i convine componenţa, şi o să demareze alegeri anticipate. Adică alţi bani mulşi dintr-un buget inexistent, altă repriză de bătut pasul pe loc… şi n-o să se mai poată plăti PENSIILE ŞI SALARIILE, cum însuşi halitorul şef de căcat a zis în direct labeunu, dând din nou cu bâta-n baltă şi cu stângu-n dreptul. Iar referendumul cu înjumătăţirea cantităţii de politruci e o falsă discuţie. Dincolo de faptul că nu e nimic altceva decât gargară de campanie electorală, în spatele ei se ascunde dorinţa căcănarului de schimbare a Constituţiei, care dacă se va realiza, nu va ocoli atribuirea de puteri suplimentare băşinosului şef, dacă nu cumva chiar şi posibilitatea de a candida pentru un al treilea mandat, ca să avem continuitate, frate, ce dreacu’!

YO-HANNIS PRIM-MINISTRU!

Yo…hannis

Posted: Octombrie 19, 2009 in categoria turcă

Caracteristica principală a politicianului român în toţi aceşti aproape 20 de ani de democraţie a fost demagogia. Vorba lungă sărăcia omului. Şi aşa a rămas gunoiul acesta de ţară în care trăim. Săracă, în timp ce la adăpostul vorbelor fără conţinut banul public s-a scurs în buzunarele parveniţilor acestei societăţi. Despre Iohannis s-a scris în presa occidentală că e caracterizat în ieşirile publice prin rigiditate. Dacă e să privim lucrurile din această perspectivă, în ultimile zile am putut fi martorii celei mai reconfortante rigidităţi din câte ne-a fost vreodată dat să vedem.

Nu odată am zis că puţine lucruri pe lume sunt mai lipsite de relevanţă decât spusele unui politician. Rămâne încă un mister motivul pentru care televiziunile de ştiri se încăpăţânează să invite politicieni să vorbească în talk-show-uri fără niciun conţinut. Probabil nu au altceva de făcut, sau, m-am gândit că politicienii dau bani pentru a se afla în vizorul public şi aş-i face astfel publicitate, fără de care existenţa lor ar fi complet neştiută, atâta timp cât niciunul dintre ei nu reuşeşte să se facă cunoscut decât prin imagine, în spatele ei aflându-se un vid de gândire, de conştinţă, de moralitate, de acţiune.

Ei bine, cred că pentru prima oară în 20 de ani am văzut un politician care nu reuşeşte să te adoarmă în momentul în care deschide gura. Şi asta pentru că e caracterizat prin atâta rigiditate, încât nu o face decât dacă are întradevăr ceva de spus. Aşa cum se arată până în prezent, Klaus Iohannis face figura unei panseluţe rătăcită printre mucegaiurile politicii de mahala de la Bucureşti. Iar ideea care se desprinde în acest moment, aflată pe buzele tuturor jurnaliştilor care l-au chestionat în aceste zile, este dacă nu cumva Iohannis este folosit de maşinăria electorală a golanilor mâncători de rahat de la Bucale. Dacă nu cumva imediat după alegeri, Prostănacu’ şi Anonimul se vor lepăda de edilul din Sibiu, imediat ce se vor vedea cu desagii în căruţă, „şi de acum pe aici ne e drumul, la foale să le îmbucăm, din banul public”. Ei, şi? Acest lucru nu poate avea niciun impact asupra primarului sibian. Da, fireşte, n-a ajuns prim-ministru, dar cine şi-ar fi dorit să ajungă? Până nici măcar cadavrul politic „dragă Stolo”, la căpătâiul căruia a plâns în două rânduri bocitoarea publică, marinerul prietenos, nu s-a încumetat să conducă guvernul de curve şi găozari a lui Boc. Şi atunci, de ce şi-ar dori Iohannis să se mânjească la cârma unei alte şleahte de şpăgari futuţi în cur? Singurul mod în care primarul de Sibiu ar putea să se degradeze, ar fi să accepte, în eventualitatea ajungerii la cârma Guvernului, trocul politic prin care stăpâni peste banul public să ajungă nişte creaturi de teapa lui Udrea, Ritzi, Plăcintă, ori bouleanul ăla care vinde Ferrari la Sănătate. Atâta timp cât nu o va face, povara lepădării de Iohannis o va purta aceeaşi clasă politică de halitori de rahat care se vor scufunda şi mai adânc în haznaua politicii româneşti. Poftă bună, găozarilor!

A devenit deja de ceva vreme un lucru universal acceptat faptul că întâiul mariner al ţării este un bărbat extrem de sensibil. Atât de sensibil încât nu-şi poate stăpâni lacrimile nici măcar la televizor. Şi spun asta pentru că din perspectiva unui comportament masculin onorabil, uşurinţa cu care plângi nu este o caracteristică pe care să o exibezi în public, mai ales atunci când porţi pe umeri toată greutatea responsabilităţii ce o comportă titulatura de „întâiul bărbat al patriei”. Astfel, plânsul, dacă se întâmplă să te încerce, se presupune că trebuie rezervat mometelor de intimitate cu tine însuţi, încuiat între patru pereţi, ca măsură a decenţei şi demnităţii care trebuie să caracterizeze chiar şi un bărbat cu un profil psihologic marcat de o sensibilitate hipertrofiată. Astfel, departe fiind de mine gândul că întâiul mariner al ţării n-ar fi capabil nici de decenţă, nici de demnitate, dat fiind faptul că în cazul său, având în vedere dimensiunea poziţiei pe care o ocupă în prezent, plânsul în public este echivalentul muieretului de pe centură care-şi pune poalele în cap spre a le arăta TIR-iştilor cât de umed e ochiul de pisică, sunt forţat a presupune că în intimitate marinalul plânge în continuu. Că perpetuul său hăhăit public, în solitudinea celor patru pereţi ai biroului său oval – sau cum dracu’ s-o numi – ia forma hâ-hâ-it-ului sfâşietor al mântuitorului neamului, răstignit pe crucea responsabilităţilor prezidenţiale.

Despre Dostoievski se spunea că după ce pierdea toţi banii familiei la jocuri de noroc, se întorcea acasă şi, căzând în genunchi, îmbrăţişa picioarele soţiei sale, mărturisindu-şi regretele cu faţa scăldată de lacrimi îngropată în poala rochiei sale. Nu tocmai imaginea pe care ne-am fi făcut-o, admirând solemnitatea patriarhală a imaginilor înfăţişându-l. Extrapolând acum la modul grosolan, coborând de la înălţimea geniului literar la dimensiunile meschine ale viermelui politic, să ne închipuim aceeaşi scenă cu marinalul şi, să spunem, o ministresă oarecare, în rorurile principale. El cu faţa udă, ea cu ochiul de pisică.