Pârțurile lui Băsescu

A citit cineva interviul lui Băsescu din Adevărul? Judecând după numărul comentariilor la articol (0), îmi închipui că nu, și nu pot să învinuiesc pe nimeni pentru asta.  Discursul marinerului pute de te ustură ochii. Această cârtiță a forțelor globaliste, sădită în coasta mioritică, venită odată cu revoluția portocalie, refuză să moară și, de câte ori are ocazia, mai trântește un exercițiu de propagandă în slujba Noii Ordini Mondiale, croșetată de la Washington.

Câteva sunt direcțiile demagogiei lui Chiorâș Chiondorâș, înfoiat ca un curcan fudul în mantia lui de închipuit lider european, titulatură cu care reporterul, un lingău de mare clasă, nu se sfiește să-l pupe.   

1. Statele Unite ale Europei trebuie să se întâmple.

2. Europenii muncesc prea puțin.

3. Federația Rusă e nașpa.

Să începem cu începutul. Statele Unite ale Europei constituie o idee introdusă cu mult tupeu de mariner în agenda publică românească, alături de concepte menite să stârnească fiori reci pe șira spinării, cum ar fi cedarea suveranității naționale.

Și de ce, mă rog, SUE? Pentru că, spune marinerul, Europa nu mai poate altfel concura economic cu Statele Unite ale Americii.

CE NEROZIE! UE nu a fost niciodată concepută ca un concurent la adresa SUA. UE a fost construită în SUA și este un organism care vine în prelungirea altor instituții globaliste ca Națiunile Unite, NATO, FMI, Banca Mondială, World Trade Organization, Council of Foreign Relations, toate moșite pe continentul american, nu de către Mexic, Panama, Salvador, Ecuador sau Venezuela, ci de către ale dumneavoastră State Unite ale Americii.

UE nu se opune vestului. UE e parte din vest și a fost menită de la bun început să se opună estului, recte, Federației Ruse, care continuă să fie ghimpele din coasta forțelor globaliste occidentale, încă de pe vremea când se numea Uniunea Sovietică.

Și drept dovadă, marinarul nici nu pierde mult timp înainte să-și dea arama pe față, prefigurând un soi de unire monstruoasă a Statelor Unite ale Europei cu Statele Unite ale Americii, printr-un acord de liber schimb asemănător cu cel existent acum în UE, chipurile pentru a deschide economiei europene o piață de peste 1 miliard de consumatori.

Păi, bine, MĂ, BOULE! N-ai zis tu, mai ‘nainte, că UE SE BATE CU SUA ÎN CONCURENȚĂ? Și atunci, despre ce dracu vorbești?

Firește că UE nu se bate cu SUA. UE e vlăstarul SUA, menit să contrabalanseze Federația Rusă pe harta geopolitică a Europei, motiv pentru care

Băsescu nu-i are la inimă pe ruși, el fiind aici o cârtiță portocalie proptită în coasta ursului de la răsărit.

Lucru pe care marinarul din nou nu se sfiește să-l arate atunci când reporterul, naiv ca o domnișoară de pension, pomenește ceva despre un acord cu Federația Rusă:

”…nu cred că este o prioritate a momentului”, se pârțâie marinerul.”Să realizăm acordul de liber-schimb cu SUA  și, apoi, vedem ce facem și cu Federația Rusă”. 

Hai, SĂ MORI TU!

Și acum, c-am isprăvit cu punctul 1 și 3, să ne ocupăm de mijloc. Europenii muncesc prea puțin, e de părere Chiorâș Chiondorâș, dând exemplu, din nou, SUA, unde amărășteanul american, încovoiat sub cizma fascismului corporatist,  muncește ca o vită pe bani tot mai puțini, ca să plătească cele 29 de triliane de dolari pe care Statul American le-a donat fraudei bancare globale din 2008 încoace, realizând cel mai mare furt din istoria lumii, de la precedentul, tot american, când Roosevelt a confiscat aurul americanilor în anii ’30, motivând suportul necesar luptei împotriva altei crize economice generate de către aceeași hoție bancară globală (THE GREAT DEPRESSION), care a dus în final la izbucnire Celui de-al Doilea Război Mondial.

Acesta este PLANUL BĂSIST PENTRU EUROPA. Munciți mai mult, pentru bani mai puțini, ca să plătiți taxe mai mari, pentru ca statul să poată acoperi datoria pe care o are la TROICA (Comisia Europeană, FMI, Banca Central Europeană), după ce a recapitalizat cu bani publici sistemul bancar privat, fraudulos și falimentar – SUVEICA DE CARE POMENEA SOV ÎN LEGĂTURĂ CU ÎMPRUMUTUL ROMÂNIEI LA FMI. 

De fapt nu e planul băsist. Marinerul nu e decât o curvă vândută canaliilor de peste ocean, care au moșit vreme de un secol acest viitor umanității.

Anul acesta se împlinesc 100 de ani  de la fondarea Rezervei Federale în Statele Unite ale Americii, momentul în care pe dolarul american a fost scris

NOVUS ORDO SECULORUM.  

Sodomia, Ambasada SUA și țăranul român

Nici n-a plecat bine ambasadorul Ghițănștain din România, că Ambasada SUA a mai găsit o pată pe obrazul și așa mâncat de molii al Poporului Român.

S-a petrecut totul cu ocazia unui eveniment de înaltă definiție civică, organizat de Fund-ația Accept taman la Muzeul Țăranului Român, unde un grup de vreo 50 de naționaliști, creștini și heterosexuali, au tulburat vizionarea unui film de genul neutru, premiat la Globul de Aur. N-am înțeles ce film a fost în chestiune, dar bănuiesc  ceva pro-fund.

Așa stând lucrurile, Ambasada SUA a remis un comunicat presei, în care deplângea atitudinea intolerantă a celor 50 de heterosexuali față de comunitatea lezbienilor, homosexualilor, transsexualilor, bisexualilor, travestiților, dosnicilor, sodomiților, avortonilor, buzilăilor și găozarilor din România, pe scurt LHTBTDSABG.

Acestea fiind spuse, se prea poate ca unii dintre domniile voastre să se arate surprinși de strania asociere realizată cu această ocazie între diplomația americană, sodomie și țăranul român. Vă asigur însă că, în ciuda maximei care spune că ”nebănuite sunt căile dosnice”, absolut adevărată, legătura este mai mult decât evidentă.

Mai ales în aceste vremuri de criză, în care întreaga populație globală, noi toți suntem atât de amarnic FUTUȚI de tot atâtea acronime, cel puțin la fel de sugestive precum cele ale sodomiților: FMI, WB, BIS, WTO, BCE, CFR, ACTA, SOPA, CISPA, PIPA, TSA, NDAA  s.a.m.d. Și ce au toate acestea în comun? Firește, SUA, alt acronim, cu diplomația americană lucrând din greu la globalizarea influenței acestora, cu scopul centralizării autorității în mâinile unui grup restrâns de interese care se sustrag oricăror principii democratice.

Și ce subiect mai bun pentru insinuarea căilor dosnice decât țăranul român, antrenat o istorie întreagă în tradiția iobăgească, obișnuit de atâta timp să stea în genunchi în timp ce alții, pe nesimțite, i-o bagă.   

Așa plănuiesc americanii să ne-o tragă. 

   

sunday song

s\mb[t[

Și noi, PIRAȚII?

Întors din sud, și dornic să mă pun la curent cu presa de care am fost ținut departe în ultimele zile, m-am trezit cu istoria asta cu stindardul secuilor care, nu știu din ce motiv, trebuie de acum cocoțat pretutindeni, dar mai ales pe clădirile oficiale ale autorităților locale. Și mi-am amintit că, în timp ce veneam cu autobuzul de la Turda, am surprins într-un sat, habar n-am pe unde, că eram cam adormit, cum pe fiecare stâlp era cocoțat un steag românesc și chestia asta galben și albastru; românescul spre exterior, secuiescul spre interior.

Hm. Ca să vezi! Au umplut târgul de steaguri, ca să nu se supere nici  unii, nici  alții.

Numai pe noi, PIRAȚII, nimeni nu ne bagă în seamă.  Adică, ce? Cu ce e mai prejos pirații, decât secuii? De ce să n-avem și noi o tigvă cu oase încrucișate pe Parlamentul de la Budapesta? Hai, sictir. Ce să spun, secuii, mare rahat!  Mazete de apă dulce. O insultă la adresa piraților de pretutindeni.

LA LUPTĂ, NEMERNICILOR! Spre Budapesta, și cine va înfige primul steagul CU HÂRCA pe parlamentul ungurilor… will get THE BOOTY!  

Românie, Românieeeeeeeeeeee…

La sfârșitul săptămânii trecute am călătorit spre sud în interes de servici. La dus am luat trenul, dar m-am întors cu autobuzul, care, în mod surprinzător, furnizează o experiență mai fermecătoare prin escalele pe care le faci în autogări, unde mai bei o cafea, admiri peisajul și poți să scuturi trandafirul, dacă simți nevoia. De asemenea, viteza de înaintare este simțitor mai mare decât în cazul trenului, căile ferate române, construite pe vremea lui Carol, sau Ferdinand, nu sunt sigur, reflectând în mare parte starea de ruină în care se află CFR-ul.

În același timp, cu autobuzul am reușit să conștientizez în trecere o diferență majoră pe care sudul o are față de Ardeal. Sudul e mai românesc. Și nu mă refer la modul negativ. Mă refer la limbă și la modul în care aceasta a fost folosită pentru denominarea spațiului în care omul și-a dus de-a lungul timpului existența.

Mănăstirea Colț, din Râu de Mori

Am staționat în Hațeg 25 de minute și, sorbind o cafea arsă, tare și amară, nu foarte plăcută, m-am plimbat prin parcarea autogării, aruncând o privire pe traseele autobuzelor. Destinațiile aveau un soi de sonoritate pe care cu greu a-i putea regăsi-o în Ardeal: Clopotava, Ostrov, Hațeg, Ciula Mare și, mai presus de toate, Râu de Mori. 

În Mureș, ca urmare a stăpânirii ungare, austro-ungare, denumirile localităților, mai ales a celor rurale, au avut inițial nume străine, majoritatea ungurești care, odată cu desființarea regiunii autonome, în loc să fie traduse sau modificate cu înțeles în românește, au fost doar românizate, adică făcute să sune românește, păstrându-se rădăcina inițială, dar pierzându-se complet sensul.   

Deși în trecutul recent nu am avut ocazia să călătoresc prea mult în țară și nu pot exprima o opinie foarte obiectivă, în experiența personală, în nord, doar în Apusenii moților am remarcat sonorități asemănătoare, reflectând o istorie cu adevărat românească, deși greu identificabilă: Doda Pili, Ic Ponor, Padiș.   

De asemenea, am fost fascinat de nenumăratele minunate MONUMENTE DE RUINĂ pe care le poți întâlni pretutindeni:

Fabrici dezafectate.

Turnuri de apă cu zidăria coșcovită.

Exploatări miniere încremenite.

Guri de mină zidite. 

Un siloz întreg răsturnat peste coama unui deal.

Am regretat că n-am avut un aparat de fotografiat la mine.

Doi pui de țigan, cu ochi albaștri.

s\mb[t[

Statele Unite ale Israelului

CONSPIRAȚIA  GLOBALĂ EVREIASCĂ e o poveste adesea cuprinsă în diverse variante ale așa numitei Teorii a Conspirației, adesea menționată de câte ori se dorește ridiculizarea  interlocutorului care nu se conformează la versiunea oficială  a istoriei mai mult sau mai puțin recente. Deși a suferit o lovitură morală zdrobitoare odată cu povestea Holocaustului, teoria unei conspirații evreiești globale rămâne puternic înrădăcinată în conștiința populară, fiind șoptită însă doare în privat și pe la colțuri, de teama anatemizării cu teribila acuzație de ANTI-SEMITISM, care în modernitate a depășit-o cu mult pe cea de ANTICRIST.  Lobotomia executată de cultură asupra conștiinței populare a fost atât de severă în ultimii 60-70 de ani, încât pentru individul comun e practic de neconceput faptul că personalități istorice venerate precum mici dumnezei au nutrit odată gânduri murdare cu privire la inofensivul și nevinovatul evreu, cum ar fi, spre exemplu, Winston Churchill care, în 1920, într-un ziar de duminică, scria un articol intitulat ”Intrigile evreilor internaționali”.

Totuși, așa cum am spus, în ciuda oprobriului cultural, ideea este prea adânc grefată în conștiința populară pentru a fi complet extirpată. Și asta, probabil, din cauza vechimii ei și a legăturii cu sistemul financiar global, legat în mod indisolubil de cultura evreiască, de la vânzarea lui Hristos pentru 30 de arginți, până la ROTHSCHILD, numele care a dominat secolul 19 și de care sunt legate evenimente istorice cruciale precum înfrângerea lui Napoleon la Waterloo, revoluția bolșevică din Rusia, declarația Balfour s.a.m.d.

Holocaustul a fost probabil cel care a făcut practic să dispară numele de Rothschild, el fiind înlocuit în prezent de altele, din nefericire pentru comunitatea evreiască, cel puțin la fel de infamante, precum Goldman-Sachs, Ben Bernanke, AIPAC, ADL. Și ce au în comun toate aceste nume? Evident, Statele Unite ale Americii.

 

Care e însă legătura dintre acestea și nominalizarea lui Chuck Hagel pentru funcția de ministru al Apărării?

Acum o săptămână scriam despre un reportaj  RT în care se vorbea despre mai sus numita ADL finanțând o campanie media împotriva acestui senator republican de Nebraska, vinovat de afirmații făcute în trecut, dintre care menționăm: ”sunt senator al SUA, nu al Israelului” și ”lobby-ul evreiesc intimidează pe multă lume aici(Washington)”.

Ei bine, dacă nu e senator al Israelului, Chuck Hagel a fost probabil audiat în Senatul American  pentru a deveni ministrul Apărării al acestei țări.

 

 

Chuck Hagel a fost nevoit de-a lungul acestor audieri în Senat să răspundă la 144 de întrebări despre Israel, fiind obligat să se lepede de toate afirmațiile sale anterioare și să confirme statutul de teroriști a practic tuturor inamicilor Israelului în Orientul Mijlociu, care sunt firește și ai americanilor și, în consecință, ai noștri, ai tuturor. E inutil să mai menționăm că nu i-a folosit la nimic. 

 

 

A spus cineva:  CONSPIRAȚIE EVREIASCĂ? Pffffffff! PROSTII! 

De ce violență, Tarantino?

De curând, în campania de promovare a ultimului său film de corectitudine politică, Django, Quentin Tarantino a suferit o sincopă în discursul său, altfel flamboiant, ca întotdeauna, iritat fiind de insistența jurnalistului care dorea să aducă în discuție mult uzata și prozaica chestiune a violenței, care a ajuns să preocupe în mod obsesiv autoritățile de pe întreg mapamondul. Faptul îmi amintește de anii ’90, când cultura grunge ajunsese o preocupare guvernamentală în SUA, bătrânul Bush, care tocmai descoperise un nou inamic  în Orientul Mijlociu, atrăgând atenția asupra influenței nocive a acesteia asupra modei.

 

Ei bine, DE CE VIOLENȚĂ? Un răspuns destul de inteligent în acest caz ar fi: de ce nu? Ce anume face ca exprimarea violenței în artă să fie atât de temută de autorități, fie ele politice, morale ori mediatice. Răspunsul cel mai comun este că aceasta ar inspira violență. Nefiind bazată pe niciun studiu obiectiv, o asemenea afirmație nu poate veni decât din partea celor care se simt inspirați de către violența exprimată artistic să comită acte de violență. Atunci când nu există date obiective cu privire la ceea ce constituie realitatea, fiecare dintre noi tindem să credem că ceilalți sunt asemeni nouă, că realitatea e construită după chipul și asemănarea noastră. Ei bine, în acest caz, premiza noastră se dovedește a fi falsă, cei care se arată îngrijorați de exprimarea violenței în artă nefăcându-se vinovați de proliferarea sa în societate. Sau sunt?

Cum nu avem încă răspunsul la această problemă, să ne îndreptăm atenția asupra farmecului pe care violența o exercită asupra publicului. Pentru că există o atractivitate a publicului pentru violență, altminteri aceasta nu ar fi atât de populară în artă. Personal mi-e foarte greu să mă gândesc la o creație artistică străină de violență. Prima carte pe care am citit-o la șase ani a fost Legendele Olimpului a lui Alexandru Mitru. Astfel am aflat despre castrarea lui Ouranos de către fiul său Cronos care la rândul său și-a devorat copiii, despre Prometeus răstignit pe o stâncă, victimă a vulturului care în fiecare zi îi sfâșia ficatul, despre mânia zeilor care au înecat umanitatea sub apele Potopului. De fapt religia, ca una dintre creații artistice fundamentale ale umanității, e o înșiruire nesfârșită de acte de violență de la cosmogonii criminale până la escatologii apocaliptice. Biblia, de la fratricidul lui Cain până la cei patru călăreți ai apocalipsului. Istoria însăși a umanității e un șir continuu de acte de violență. Și, de ce? Pentru că omul e atât de rău? Doar omul? Zeii par cu nimic mai prejos. Doar l-au făcut pe om după chipul și asemănarea lor.

 

În realitate, VIOLENȚA ESTE O EXPRESIE FUNDAMENTALĂ A VIEȚII. În chiar acest moment, în trupul fiecăruia dintre noi are loc o continuă violență. Sistemul imunitar luptă împotriva agresiunii din exterior pentru a păstra sănătatea organismului, deoarece o lege a fizicii spune că mediul tinde să destabilizeze orice sistem. Dacă acesta nu este înarmat cu destulă energie pentru a lupta împotriva acestei agresiuni, invariabil va sfârși prin distrugere.  

În vârful cerului Soarele este teatrul unei violențe fără seamăn care are loc  în chiar pântecul  său. Ea poartă numele de fuziune nucleară și este sursa primară a vieții de pe această planetă.  De asemenea, va fi și sursa distrugerii ei. VIOLENȚA ESTE O MĂSURĂ A INTENSITĂȚII, generatoare și distrugătoare deopotrivă. Iar arta lipsită de intensitate e o contradicție de termeni. Fără intensitate, creația este imposibilă. 

În consecință, de ce AUTORITATEA SE MANIFESTĂ ATÂT DE OBSESIV împotriva acestei creații violente, invocând toată acestă falsă moralitate? Poate pentru că are motive să se teamă. Violența inspiră violență doar în cazul  unor premize reale pre-existente. Un film despre sclavi revanșarzi ar constitui fără îndoială o amenințare la adresa unui sistem sclavagist.  Un film ori o carte care descrie o metodă ingenioasă de a-ți ucide nevasta ar putea inspira un soț nevolnic, dornic să scape de scorpia dracului. Și de aici ajungem la toate campaniile de protest legate de exprimarea violenței exercitată asupra femeilor, adesea în legătură cu creații al căror mesaj este exact opus, fenomen de care Quentin Tarantino de asemenea nu e străin.

 

În concluzie, autoritatea are de ce să se teamă de violență, nu pentru că aceasta există și este exprimată ca idee, ci pentru că exercitarea ei, a autorității, este ilicită, imorală.

Sunt peste zece ani de atunci, dar poate că odată, inspirat de Tyler Durden, cuiva ar putea să-i treacă prin cap să arunce în aer, nu WTC, ci Rezerva Federală.

 

 

sweet jane. sunday song