România, de formă

„Statele Unite sunt pregătite să amplaseze armament greu, inclusiv tancuri și până la 5.000 de oameni, în România, țările baltice și în Europa de Est pentru a contracara o eventuală agresiune din parte Rusiei”, scrie Cotidianul, via New York Times. Măsura va fi pusă în aplicare imediat ce propunerea Pentagonului va primi aprobarea Casei Albe și a ministrului american al Justiției, Ashton Carter. Și atât. Nimic despre Românica și acceptul acesteia de a primi pe teritoriul suveran armate străine. Nici măcar așa, de formă. Guvernul, președintele saxon, Armata, Biserica… Mâlc. Vor să vină americanii,vin, frate. N-are nicio importanță că nu i-a chemat nimeni. Și mai mult decât atât, nici măcar presa românească de mazete nu sesizează enorminatea. Lasă, tată, să vină, să nu ne ia rușii Ardealul.

Castrarea bărbatului și femeia care trebuie să-l apere în LUMEA CA O TÂRFĂ

În alegerea de obiect anaclitică, psihanaliza freudeană descrie în termeni succinți  caracteristica principiilor imuabile masculin și feminin prin termenii ”femeia care hrănește” și ”bărbatul care apără”.

Într-adevăr, țâțele femeii, înainte de a deveni un obiect de investire libidinală cu funcție sexuală, au fost pentru fiecare om al acestei planete sursa de hrană, în timp ce bărbatul dotat cu masă și densitate osoasă și muculară superioară a constituit întotdeauna pavăza îndreptată împotriva vicisitudinilor inerente existenței.

Contrar isteriei feministe care încearcă să convingă femeia contemporană de faptul că întreaga istorie a umanității a fost victima nemernicului bărbat care a oprimat-o, împiedicând-o să-și valorifice potențialul la adevărata capacitate, în realitate bărbatul întotdeauna a apărat femeia, femeia și copilul ei, adesea pierzându-și viața întru împlinirea scopului primar al speciei, acela de a se perpetua.

Cumplită adaptare în contemporaneitatea în care, condiționat fiind de specie, bietul bărbat nu reușește să priceapă că această femeie disfucțională îi dăunează, iar el nu trebuie să o apere, ci trebuie să se apere PE SINE DE EA.

 

 
Iar atunci când pricepe acest lucru, este deja prea târziu, pentru că statul care a eliberat femeia de sub autoritatea bărbatului pentru a o transforma în proprietate publică administrată centralizat, a construit deja un corp legislativ în care bărbatul este tratat ca eternul agresor, în timp ce femeia are rolul victimei arhetipale. Astfel, statul, interesat de mijlocul de producție, recte femeia, și produsul acesteia, plodul, se apără de orice tentativă a bărbatului de a-și redobândi drepturile.

Dacă nu credeți, experimentați un divorț, mai ales undeva printr-o țară „mai europeană”, unde te vei trezi că va trebui să plătești până la moarte o femeie de care nu te mai bucuri, și un plod pe care cu clemență cățeaua te va lăsa să-l vezi de două ori pe lună.    

Pe continentul american lucrurile sunt și mai cumplite, după cum americanii sunt promotorii progresului în întreaga lume. Aici, o femeie este eliberată de instanță după ce și-a jugănit consortul sau i-a reteaz jugulara în miez de noapte, pentru că a pledat autoapărare împotriva unui bărbat adormit. Până nu demult, pe You Tube exista un clip de 50 minute cu asemenea cazuri în SUA, pe care însă portalul l-a șters din rațiuni de corectitudine politică și în prezent nu mai poate fi găsit.

Ce poate fi găsit este însă acest clip cu Karen Straugham, o militantă pentru drepturile bărbaților – DUMNEZEULE, CUM SUNĂ – care după ce tratează problema băiețeilor castrați de mici cu lozinca ”nu ai voie să lovești fetițe”, trebuie să țină piept unei militante feministe care pune pe tapet mult mai importanta problemă a DISCRIMINĂRII LESBIENELOR în odioasa lume a bărbaților.

Enjoy, with a hand trying to feel your shrinking balls, IF YOU STILL GOT ANY.
 

 

THERE IS A WAR

NOUA DEZORDINE GLOBALĂ și propaganda care o însoțește este un subiect prea vast pentru a putea fi acoperit într-un biet articol de blogg. Situația a degenerat în asemenea măsură, încât cu greu poți să-ți suprimi senzația de vomă ascultândul huhurezeanul la Digi 24. Acest OM RĂCITURĂ nu a avut nici măcar decența de a comenta în mod just numirea fiului lui Joe Biden în fruntea Romgaz-ului ucrainean. Peste noapte, inamicul numărul  1, Iran, s-a transformat în Rusia. Scutul anti-rachetă care până mai ieri ne apăra de bomba atomică a iranienilor, ne apără acum de iminenta ofensivă rusească. Ce are Rusia cu noi, OMUL RĂCITURĂ nu s-a obosit să explice Poporului Român, la fel cum nimeni n-a explicat vreodată ce vrea Iranul de la plaiurile mioritice.

Singur, CTP-ul, retras pe site-ul cu conținut video, Gândul, a conchis just că semnarea acordului dintre Rusia și China privind livrarea gazului de 400 de miliarde de dolari înseamnă RĂZBOI. Domnul CTP a omis să menționeze însă cine e agresorul în acest război, mărginindu-se să se bucure precum țânțarul din poezia lui Topârceanu, dacă brusc ar fi fost băgat în seamă, că Joe Biden a mâncat o înghețată în Bucureșți. În sfârșit, dat fiind conjunctura geo-politică, STĂPÂNII bagă în seamă România. Stăpânii, vorba vine, administrația de la Washington nefiind nimic altceva decât câinii unei forțe care TRAGE SFORILE DIN UMBRĂ și care nu are nici o legătură cu Poporul American și interesele acestuia.

Pe scurt, lupta aici se dă între FORȚELE GLOBALISTE și statul național, reprezentat de Rusia și China, singurii actori internaționali care au destulă forță economică și politică pentru a se opune CORPORATISMULUI BANCAR TRANSNAȚIONAL. Și ce fac aceste două forțe naționale? Se aliază. Deci, ce fel de război ne așteaptă, alt lucru pe care CTP-ul nu l-a menționat? Un război rece, asta pentru că, având în vedere cât de jalnic s-a comportat forța armată internațională cu boschetarii care se șterg la fund cu nisip prin Irak și Afganistan, oricât ar fi de mare și puternic NATO, nu se încumetă la un război deschis împotriva unei forțe militare precum Rusia, cu atât mai puțin precum Rusia și China la un loc, care probabil ar putea să marcheze sfârșitul civilizației umane pe acest pământ.  

Și în acest război rece, România s-a plasat de partea licuriciului cel mare. Și CTP-ul exultă pentru că o putere mondială e interesată de stabilitate în România. Încă un ”viitor luminos” ne așteaptă, pentru că alții sunt interesați să ne fie bine. Firește, brusca intensificare a luptei anti-corupție poate dezvălui și primele semne ale unei preluări a acestei țări de forțe străine, care sunt interesate să anihileze factorii de influență politică, folosindu-se de tinichelele pe care de-a lungul timpului aceștia și le-au atârnat de coadă pentru a parveni într-un sistem care, ca un făcut, răsplătește tocmai asemenea calități.

Ne-am aninat însă, precum peștele ventuză, de rechinul potrivit? Rusia a cedat în fața Chinei pentru a încheia un acord economic și politic de anvergură, care poate schimba balanța economico-financiară globală. Mai potrivit ar fi, probabil, ca atunci când un oficial rus mai are nevoie să treacă cu avionul pe deasupra României, autoritățile de la București să nu se pripească să insulte Ursul de la Răsărit, ca niște câini care se gudură la pulpana Vulturului de la Washington. Aveți și voi puțină demnitate și nu vă lansați în acțiuni găinărești care, oricum, nu au niciun efect în planul real.

Și noi, PIRAȚII?

Întors din sud, și dornic să mă pun la curent cu presa de care am fost ținut departe în ultimele zile, m-am trezit cu istoria asta cu stindardul secuilor care, nu știu din ce motiv, trebuie de acum cocoțat pretutindeni, dar mai ales pe clădirile oficiale ale autorităților locale. Și mi-am amintit că, în timp ce veneam cu autobuzul de la Turda, am surprins într-un sat, habar n-am pe unde, că eram cam adormit, cum pe fiecare stâlp era cocoțat un steag românesc și chestia asta galben și albastru; românescul spre exterior, secuiescul spre interior.

Hm. Ca să vezi! Au umplut târgul de steaguri, ca să nu se supere nici  unii, nici  alții.

Numai pe noi, PIRAȚII, nimeni nu ne bagă în seamă.  Adică, ce? Cu ce e mai prejos pirații, decât secuii? De ce să n-avem și noi o tigvă cu oase încrucișate pe Parlamentul de la Budapesta? Hai, sictir. Ce să spun, secuii, mare rahat!  Mazete de apă dulce. O insultă la adresa piraților de pretutindeni.

LA LUPTĂ, NEMERNICILOR! Spre Budapesta, și cine va înfige primul steagul CU HÂRCA pe parlamentul ungurilor… will get THE BOOTY!  

Capitularea lui Traian Băsescu

Băse, muci

Opinia publică a fost luată prin surprindere de noua manevră a președintelui Băsescu care la o întâlnire  a Consiliului European a avut grijă ca toată lumea să vadă ”docomentul” pe care domnia sa la înmânat liderilor Europei. Apoi, comentatori politici s-au arătat consternați de conținutul acestui document, atunci când el a fost făcut public, pentru că în el se înșirau, pe lângă lucruri prevăzute în mod expres de lege și a căror încălcare ar trebui să fie oricum sancționată de aceasta, cum ar fi respectarea Constituției și a instituțiilor statului, și prevederi stranii precum
evitarea folosirii epitetelor de orice fel și a apelativelor cu trimitere la regnul animal. 

Deci, ce să însemne toate acestea?

Pe scurt, înseamnă capitularea președintelui mariner care, în schimbul coabitării cu Guvernul Ponta, și-a asigurat un sfârșit de mandat liniștit, ferit de amenințarea unei alte suspendări. Așa se încheie epoca Băsescu. Cu chelbosul în rol de… pisicuț. 

E oare timpul să începem să iubim bancherii?

Un urs a omorât un porc, o vacă și un bou

Îmi amintesc când m-am dus în Apuseni cu cortul, de unul singur. Când am ajuns în Padiș și nu voiam să mă înghesui cu tot neamul prost care se duce la munte pentru mici și bere, am întrebat un cabanier: ”Bântuie pe aici urșii? Atacă veverițele?” M-a liniștit, așa că mi-am pus cortul mai la o parte, și nu doar că n-am văzut toată săptămâna niciun urs, dar n-am prea văzut niciun animal din Padiș, până la Cheile Galbenei și Someșului. Niciun animal sălbatic, vreau să spun. Că niște cai tot au dat peste mine și o mânză șugubeață a încercat să-mi dărâme cortul sărind pe el cu copitele.

Dar revenind la urși, s-a întâmplat ca un exemplar turbat să atace niște amărășteni și presa a fost invadată de știri despre haite de urside atacând tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul. Acum vânătorii caută un urs care a omorât un braconier care încerca să-l înjunghie pe când era prins în capcană. De ce? Ca să-l felicite, bănuiesc. Ca să-i dea un premiu, sau ceva.

Și mai ieri, o altă știre de senzație: un urs a omorât un porc. Inițial am crezut că e vorba de un alt braconier. Ori baronul local. Dar nu, era chiar un porc, de-adevăratelea. Nu că baronul local ar fi cu ceva mai prejos.  

Sunt două lucruri pe care țara asta le are în plus față de restul Europei: urși și aur… și lupi. Și petrol? Și gaze naturale? Am zis aur? Și în loc să facem ceva ca să conservăm aceste resurse naturale, care au mai rămas, că pe mai toate le-am cam vândut pe nimic, HOP, sare o toantă cu gura că sunt 6000 de urși în țară, în loc de 4000, și asta cică dăunează grav la țărani. Paștele ma-mii lor de țărani proști! Nimeni nu spune că de ăștia sunt prea mulți! Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu! Să omorâm urșii, ca să prospere boii.

Ba p-a mă-tii!  

Mă simt mândru de Adrian Năstase

E Adrian Năstase un hoț? Se prea poate. E un politician putred și corupt? Tot ce e posibil. Dar cu siguranță e cel mai nobil dintre toți. Atât de nobil încât face din grotescul mariner o moluscă atât de vulgară, cu intrigile lui de closet, cu hăhăitul de țăran prost, cu manierele lui de târlă, încât devine pe zi ce trece o biată pată de căcat pe obrazul istoriei.

La început n-am prea știut ce să cred despre sinuciderea lui Năstase. Mă rog, para-suicidul lui Năstase. Apoi m-am simțit oripilat de haita de lătrăi care au început să arunce în derizoriu gestul, să facă tot felul de considerații pseudo-științifice despre sinucidere, să studieze metafizica glonțului, de ce și-a schimbat cămașa, de ce era conștient, de ce nu s-a auzit împușcătura la 2 km distanță. Mai pe șleau, hai dom’le că se preface. Dă-l dreacu’ de pezevenghi! Și-a tras un glonț în aer! 

Pe urmă, Monica Macovei a avut un acces de isterie, acompaniată de haita de la DNA care a târât medici la interogatoriu unde i-au lăsat să aștepte cinci ore. Păi, eu stăteam sfertul academic, după care pa și pu la mare. N-am vreme să pierd cu prostiile voastre de poliție politică. Marș de aici, răcane, că te scuip!

De ce n-a fost pus imediat în lanțuri? La carceră, drept pedeapsă!

Și în sfârșit, Adrian Năstase a ieșit pe poarta spitalului, ca să se ducă la închisoare. Moment în care nedumeririle mele s-au spulberat. Din cauza unei singure imagini. Poate că e o impresie subiectivă, dar e a mea, singura pe care o am.

Adrian Năstase a făcut un gest de demnitate. Obișnuit cu aerul rarefiat al înălțimilor ierarhiei sociale, nu a dorit să suporte mizeria unei încarcerări pentru o afacere derizorie, când fără îndoială știe prea bine modul în care alții s-au căpătuit prin furt în țara asta, fără să suporte niciun fel de consecințe. Glonțul din capul lui Năstase ar fi fost un adevărat ”Să-ți fie rușine, Traian Băsescu”, fără lacrimi de bocitoare, fără atitudine de maniaco-depresiv, alcoolic, izbucnind în plâns din te miri ce. Adrian Năstase și-ar fi făcut ieșirea precum un bărbat, și apoi, după studierea în amănunt a dosarului acela cu 1000 de martori, dacă s-ar fi descoperit irelevanța probelor acuzării, cu siguranță Năstase ar fi avut un loc strălucitor rezervat în istorie.

Senin, cu un ușor zâmbet în colțul gurii, Năstase este urcat în ambulanță. Fie el și corupt, Adrian Năstase a oferit imaginea demnității unui demnitar. Puneți lângă un colaj cu marinerul dând apă la șoareci și faceți diferența.

 

P.S. Totuși, ușor sardonic zâmbetul fostului premier.

Fără ocupație

România! Ce hazna de țară! Te trezești dimineața și vrei să-ți prepari o porție de ovăz cu lapte și felii de banane. Te îmbraci, de duci în piață și ești întâmpinat de o hoardă de jivine încolonate câte o duzină în fața standului de fructe, unde se vând căpșuni cu 8,90 lei.  Îți arunci privirea peste standuri și te minunezi de mulțimea care inundă culoarele la 10 dimineața. Cine sunt oamenii ăștia? Ce dracu fac ei în viața asta? Cu ce se ocupă? Din ce naiba trăiesc?

În fața mea, un hodorog galben ca un gălbior, cu un păr rar și năclăit răsărindu-i de sub șapca de tractorist, cu obrazul murdărit de o barbă incipientă care parcă nici nu crește nici nu se lasă bărbierită, hârâie ceva cu plămânii lui putrezi, într-o limbă pe care nu o cunosc. În spatele meu, o haită de mămici cu cărucioare se încaieră pentru caise.

Și pensionarii! De unde naiba atâția pensionari? Te năpădesc în autobuz ca puricii. Se grăbesc să ocupe un loc pe scaun, cărând după ei plase gigantice, doldora de ceapă. Unde dracu se duc toți babalâcii ăștia? E ca și cum ai fi nimerit în plină perioadă de migrație. 

Pe când stau la rând pentru banane, îi arunc o privire veninoasă tânărului din stânga mea, înalt ca o pălugă, pistruiat cu părul roșu, un adevărat ginger kid, în plus și cu un caz incipient de ginecomastie. De ce nu muncești, mă, ÎN PIZDA MĂ-TII! Se uită la mine cu ochii lui mici și spălăciți, întrebându-mă în gândul său, probabil, același lucru. 

Manny Pacquiao trebuia să piardă

Manny Pacquiao a pierdut la limită, 115-113, prin decizie împărțită, confruntarea cu Timoty Bradley în lupta pentru centura WBO a categoriei Welterweight. Personal, îl aveam cu două puncte în față pe Pacquiao, dar decizia nu surprinde. Este cel de-al doilea meci modest făcut de Pacquiao după ce anul trecut filipinezul a reușit o victorie la limită, tot prin decizie împărțită, împotriva nemesis-ului său, Juan Manuel Marquez, în cea de a treia confruntare dintre cei doi mari boxeri.

Despre Pacquiao se spunea înaintea acestui meci că nu mai are viteza care l-a consacrat, dar părerea mea e că boxerul nu mai are energia pe care a avut-o odată. Nu știu dacă e vorba despre așa zisele vicii pe care filipinezul le-a mărturisit de curând, sau scrânteala religioasă pe care a început să o manifeste în ultima vreme, și care e posibil să-l fi fleșcăit, creștinismul, o doctrină care te învață să stai în genunchi, fiind destul de nepotrivită pentru o mentalitate de învingător, asta în ciuda faptului că mari boxeri ai lumii au fost credincioși fervenți.

De partea cealaltă Bradley a făcut un meci aproape perfect, pierzând doar atunci când a ignorat principala directivă pe care s-a întâmplat să o aud în colțul său, ieșită din gura antrenorului: când el face pas în față, tu faci pas în spate. A fost practic o reeditare a meciului cu Juan Manuel Marques, dar cu un Pacquiao cu încă o viteză în minus. Practic, filipinezul a aruncat prea puțini pumni în acest meci, în cea mai mare parte a timpului mulțumindu-se să-l urmărească la pas pe americanul care se retrăgea tactic. Acesta a pierdut categoric doar atunci când s-a angajat în schimburi de lovituri de la mică distanță cu Pacquiao, pe la mijlocul partidei fiind destul de zdruncinat în urma unor asemenea confruntări. Revenirea la tactica de retragere continuă, cu lovituri pe contre și atacuri scurte urmate din nou de retragere, i-a adus în mod cert victoria.

În rest, Manny Pacquiao a arătat că nu a învățat nimic din confruntarea cu Marquez, și nu și-a corectat stilul de luptă împotriva oponenților care așteaptă, se retrag și lovesc pe contre.  În plus, a pierdut acel vioi înainte și înapoi care caracterizau atacurile sale până acum doi ani. În prezent este mult mai static, cu un deficit semnificativ de energie,   capabil doar în mijlocul averselor de lovituri de ambele părți de la mică distanță.

În opinia mea, Manny Pacquiao trebuia să piardă această luptă, în actuala formă fiind complet nepregătit pentru o confruntare cu Floyd Mayweather Jr. care a arătat în meciul cu Cotto că știe și să stea la cotoare, știe să încaseze, practic, boxează cum vrea el, confecționându-și victoriile în manieră personală.

Rămâne de văzut dacă Manny Pacquiao e capabil să se trezească din pumni, sau se va scufunda și mai adânc în nebănuitele vicii, ori scrânteala religioasă care înmoaie mădularele. În prezent, Floyd Mayweather Jr., din celula sa de la zuchthaus, e, pound for pound, cel mai bun boxer al planetei.